FILMS DE CANNES A BUCHAREST 2013 - VAN GOGH

Ochii albaștri ai lui Jacques Dutronc; pânza peste care culoarea se întinde păstoasă, albastră; floarea de cicoare bleu pe care tontul satului o ține în gură când e pictat. De ce albastru? e ca și cum ai întreba de ce Van Gogh? Maurice Pialat găsește o veridicitate intensă în aducerea pe ecran a ultimelor 269 de zile din viața lui pictorului. CU o scrupulozitate a banalului, regizorul reconstituie epoca, dar dinncolo de obiectele în sine, de hainele croite după moda vremii, ceea ce ne oferă Pialat este ciocnirea unui mediu conservator cu spiritul unui mare artist. Există butada cum că mulți și-ar dori un Van Gogh pe peretele din sufragerie, dar puțini și l-ar dori pe Van Gogh în sufragerie. 

Cumva filmul lui Pialat ne face să înțelegem de ce. De ce această intensitate, această incongruență cu realitatea, această foame de aprobare, dubiile continue și banalitatea creației, care, pentru creator, are firescul unui pahar cu apă.

Pialat nu îl ridică în slăvi pe pictorul a cărui nebunie l-a împins să își taie singur o ureche, și al cărui talent, descoperit postum, îl face cel mai bine vândut artist al tuturor timpurilor. Nu, el ne oferă un fel de autoportret printr-un VanGogh taciturn, încărcat de gesturi banale, cotidiene și înconjurat de oameni „normali” – fiecare un personaj în sine, de la doctorul amuzant, la vecinul roșcat și retardat. 

Fără poezie, fără îndulcitori, fără îmblânziri.

Este remarcabil cu regizorul, împreună cu directorul său de imagine caută și re-crează elemente ale banalululu care au inspirat tablourile lui Van Gogh, gesturile cotidiene ale unui mare pictor, o adiere, o umbră de zâmbet, construirea pozei perfect precum în fragmentul d emai sus unde elementele portretului se combină dinamic într-o mini-lecție regizorală/portretistică: Van Gogh (Dutronc) îl ciufulește amical pe nebunul satului și îi mai dă și o floare de cicoare - de un albastru pur, înainte de a-l picta. 

Fiecare scenă aduce firescul unei existențe, și nu anvergura măreașă a Artistului cu „A” mare: doctorul pisălog și dificultatea înfrângerii chemării la masă. Poezia care crește.... Le temps des cerise, discuția intimă cu Casie. Scena frumoasă în care fratele lui, Theo, mărturisește că nu îi plac tablourile sale, îmbrățișarea furată la dulapul de lenjerie, relația dificilă, dar puternică, cu fratele lui mai mic. Viața lui Van Gogh devine un turbion care îi înghite pe toți cei din jur. Dispariția lui, însă, nu va opri „viața” în loc, ci energia acesteia va continua, va câștiga momentum, de parcă artistul a pornit un tren ce nu se mai poate opri.

ANIMEST 2013 - THE CONGRESS

Congresul | The Congress | The Congress

Director: Ari Folman

Writers: Stanislaw Lem (novel), Ari Folman (adaptation)

Stars: Robin Wright, Harvey Keitel, Jon Hamm

Ooo, animație pentru adulți. În sensul unei povești adulte, nu neapărat în sensul alunecării în pornografie.

De la „A Scanner Darkley” (regia Richard Linklater, 2006), influențat de succesul thrillerelor manga și documentarul „Waltz with Bashir”(al aceluiași Ari Folman. 2008) filmul de animație a cucerit un status aparte. Animația nu mai este doar pentru copii, ci a devenit un vehicol narativ și o modalitate de expresie estetică pentru un cu totul alt public. I s-a adăugat și o dimensiune de explorare filozofică, de administrare a realității în mod diferit, de transmitere a unor realități multiple, de fapt, care există simultan în ființa umană. Dacă în „Waltz with Bashir, Ari Foleman își scoatea din străfunduri demonii personali, născuți din necesitatea memoriei de a epura amintirile violente, aici regizorul propune o conversație alambicată, pe planuri multiple, care se întrepătrund dureros, tragic. Surâsul de Giocondă efemră a lui Robin Wright plutește peste realitate, peste animație, peste vis, peste stază criogenică, peste realitatea unui viitor al ruinelor umane. Câtă dulce tristețe, câtă suavă alunecare în tragism poartă în el prim-planul actriței dezbrăcată de propria ei existență, de propria ei prezență fizică și expresivă.

„The Congress”, sumbru și apăsător este povestea unei actrițe, Robin Wright, care renunță la propria sa imagine pentru a o ceda industriei filmului. Astfel, va trăi veșnic pe „peliculă”, fără ca trecerea anilor să o marcheze, să o schimbe, o imagine controlată și manipulată de industrie.

Producătorul(Danny Huston) îi comunică în termeni clari: „Noi, cei de la Miramount, vrem să te scanăm. Toată - corpul, fața, emoțiile tale, râsul tău, lacrimile, orgasmul, fericirea, depresia... fricile tale, dorurile tale. Vrem să te catalogăm, să te păstrăm, vrem tot ce înseamnă acest... acest ... acest lucru pe nume „Robin Wright”. Și la justificata întrebare „Și ce veți face cu acest... lucrur? Pe care îl numiți Robin Wright?” răspunsul este infernal: „Vom face toate lucrurile pe care Robin Wright nu le-ar face.”

„Vreau să te fac să fii veșnic tânără” spune producătorul executiv.

O binecuvântare, o amenințare, un blestem, vom afla în continuare. Neliniștea acestei cedări se așează încet peste poveste în magistrala secvență a capturării tuturor expresiilor personajului. Tehnica este cea deja utilizată pentru animația din „Avatar”, acolo un simplu instrument de captare, aici vehicol de constrire a unei realități încarceratoare, o referință la felul din ce în ce mai perfecționat în care prezența umană este sintetizată și tranformată în pixeli până când e complet stoarsă de umanitatea propriu-zisă.

Scenaristul și regizorul Ari Folman este unul dintre creatorii serialului „In Treatment” (produs la noi de HBO sub titlul „În derivă”) având ca temă sesiunile de terapiei ale unui psiholog. Poate, de aceea, scufundarea în adâncurile mentalului, mai mult sau mai puțin conștient, intrarea și ieșirea din vis, jocul cu diversele planuri ale realității, amețitoarele morfisme animate, care amintesc de „Yellow Submarine” și de călătoriile sub influența LSD-ului la Beatleși curg firesc . Dar ceva nu le leagă împreună pentru spectatorul obișnuit. Deși bugetul nu este dezvăluit, totuși încasările totale aproximativ 455 000 de dolari sugerează că aici producătorii au rămas pe minus, chiar dacă ideea scenariului pornește de la unul dintre cei mai de succes scriitori de SF - Stanislas Lem. Și chiar spectatorul avizat se poate pierde în planuri, apropouri, texte, subtexte, trimiteri, amintiri, în straturile perceptive ale unui film care funcționează tot atât de complicat precum, creierul.

Partea futuristă, animată este mai puțin interesantă, mai puțin dramatică decât cea „reală” susținută vizual de abundența de prim-planuri ale actriței Robin Wright, filmată de operatorul polonez Mihal Englert.

Într-o secvență citând moartea balerinei Isadora Duncan - o lungă eșarfă fluturând din decapotabila condusă de alter ego-ul animat al lui Robin Wright, pe șoseaua întinsă -, intrăm în zona de „restricted animation zone”, în care nu au acces, ca și în „Who framed Roger Rabitt?” decât „animatele”. Despre alter ego-ul animat Robin Wright îi spune la telefon fiului ei: „It s like a genius designer on a bad acid trip.  Looks like a combination of a Cinderella on heroin and an Egyptian Queen on a bad hair day.” („Este ca și cum ar fi creația unui designer de geniu, care a luat o doză de LSD contrafăcut. Arată ca o combinație între Cenuțăreasa dependentă de heroină și o regină egipteană cu o coafură ratată.”)

Secvențele sar liber de la vis la realitate, la vis, la animație, la halucinație indusă de conservarea criogenică în interiorul animației... Adică un joc colorat cu timpul, cu planurile, cu subconștientul. Ai de ales, intri în joc sau cauți logica.

Imaginile, dar mai ales întrebările ridicate de etica filmului îți stăruie, dincolo de narațiune, în memorie mult după derularea genericului.

ANIMEST 2013 - AFTERSCHOOL MIDNIGHTERS

Petrecerea monstru de la miezul nopţii | Hôkago middonaitâzu | After School Midnighers

Regizor: Hitoshi Takekiyo,  2012,  95 min

Premii:  Festivaluri: Annecy 2013, Raindance FF 2013, Fantasia IFF, Sitges International Fantastic Fil Festival

Visul psihedelic al unui tăietor de cadvre with a grudge against highschool și o obsesie cu fetițele copilăroase japoneze și culorile lor vii cam așa aș defini „After School Midnighters” în care ironia, parodia și thrillerul bântuie culoarele unui liceu japonez.

Să vă mai spun că ghidul, sau personajul principal, sau regele ofuscat al nopții liceului este un manechin anatomic cu un iepuraș tatuat cu marker permanent pe o fesă și desenul unui elefant în loc de sex?

Combianția de slash-movie, animație computerizată și fetițe mereu isterico-vesele ar da gata și pe cel mai încrâncenat spectator. Aici kitsch-ul devine regulă și ridicolul personajelor egocentrice este redus la neant prin simple efecte de slap-stick. O coloană sonoră care combină musicalul cu comediile lui Louis de Funes, o animație care cultivă urâtul, diformul și simplismul fascinează prin ritm, prin absurd, prin energie.

ANIMEST 2013 - ERNEST ET CELESTINE

ANIMEST 2013 - ERNEST ET CELESTINE

O poveste în tonuri de acuarelă.

Un lung metraj de animație este un efort titanic, căci fiecare minut are 60 de secunde, fiecare secundă are 25 de frame-uri, iar pentru 90 de minute de film vorbim de ceva de ordinul a peste 135000 de fotograme. Bineînțeles, în procesul creativ sunt probbail de două ori pe atât. De aceea, „Ernest și Celestine”, lungmetrajul animat după scenariul lui Daniel Pennac lucrat în acuarelă este cu atât mai impresionant.

Ernest este un urs ipohondru și veșnic flămând, iar Celetine o șoricuță curioasă, care ar trebui să facă pe Zâna Măseluță și să colecteze dinți, dar preferă să își deseneze „clienții”. Împreună vor descoperi un complot în care sunt implicați vânzătorul local de dulciuri și dentistul, dar și bucuria companiei celuilalt.

Canale, șoricei, scări care ies din lumea subterană în cea a străzilor și caselor de la suprafață... Se poate face o trimitere la dinamicul „Flushed Away”, dar nu neapărat în avantajul producției hollywoodiene.

„Ernest et Celestine” este o adaptare a ciclului de cărți pentru copii ale lui Gabrielle Vincent, pseudonimul belgiencei Monique Martin, care povestesc, într-un ritm lent, despre prietenia dintre ursul Ernest și colega sa de cameră șoricuța Celestine. Filmul, al cărui scenariu este scris de Daniel Pennac, ne spune cum  s-au întâlnit cei doi, în cu totul alt ritm, plin de acțiune și poante, fără a uita să se oprească din când în când asupra bucuriei unei conviențuiri între doi prieteni - un mic dejun, un gest gingaș, un cuvânt de consolare.

În afară de personaje, filmul reține din cărți farmecul acuarelei, fiecare cadru fiind o lucrare în sine. Fluiditatea pigmentului pe hârtie adaugă lirism și farmec acestei aventuri la capătul căreia se regăsește o prietenie ... boemă.

„Ernest, tu veux attraper toute les maladies du monde”, spune grijulie Celestine. „Ernest și Celestine” m-au cucerit nu doar prin suavitatea desenului, acuarela fiind unul dintre cele mai dificile și mai delicate mijloace de expresie picturală, cât mai ales prin faptul că este un film despre prietenie. Câte din filmele actuale, chiar și cele pentru copii, povestesc despre prietenie, despre cum se poate ajunge, între personalități diferite, la o acceptare și îmbinare a diferențelor.