Filmele de Cannes - LEVIATHAN

LEVIATHAN (Premiul pentru scenariu, Cannes 2014)

Alături de „The Search", „Leviathan” se constituie într-un diptic-frescă socială format din cele două pelicule cu un element comun – Mama Rusia și resorturile comunismului asumat ca putere absolută de regimul Putin. Dacă în „The Search", Mama Rusia își atacă vecinii într-un război dus de soldați abrutizați și distruși de violența propriilor compatrioți, în „Leviathan" regimul, sistemul distruge orice urmă de normalitate, moralitate, cinste în proprii cetățeni.

„Leviathan”, regia Andrei Zviaghințev

Descoperim lent peisajul de început de lume de la margine mării Barentz, dominat de stânci eterne ce străjuiesc o plajă presărată cu carcasele putrezind ale bărcilor pescărești și scheletele albite de vânt ale balenelor eșuate la mal.

În lumina rece a răsăritului, Nikolai (Aleksei Serebriakov – Nominalizat pentru acest rol la Premiul Academiei Europene de Film, categoria Cel mai bun actor) își părăsește casa de lemn, veche și purtând urmele generațiilor care au locuit-o, construită pe promontoriul dominând micul port, pentru a-și întâmpina la gară prietenul Dimitri Selezniov(Vladimir Vdovichenkov), vechi camarad de arme. În griul albăstrui al orelor mici se aprinde lumina caldă de la fereastra bucătăriei străpungând imensitatea semi-întunericului; ceața de început de lume; întinderea stepei rusești traversată de farurile gălbui ale jeep-ului . Fiecare personaj al dramei este prezentat minuțios, pe îndelete. Intriga ni se descoperă târziu, după aproape douăzeci de minute de film înțelegem miza – primarul și mini-oligarhul local (Roman Madyanov) vrea să îi ia casa, lăsându-l pe drumuri cu nevastă și copil pentru că... așa vrea el.

Filmul își ia numele de la Cartea lui Iov, din Vechiul Testament, unde Iov este pus la încercare de Satan și i se ia totul, fără ca el să se lepede de credința în Dumnezeu.  Aici, Nikolai pierde într-un proces corupt casa moștenită din generație în generație, apoi nevasta(Elena Liadova), tânără și frumoasă, care este ucisă; apoi libertatea, căci este acuzat de crimă, și în cele din urmă și propriul fiu, rămas singur,care va fi luat în plasament chiar de cei care i-au denunțat tatăl.

Aleksei Serbriakov (Nikolai) și Elena Liadova (Lilia)

Micile servicii pe care Nikolai le face polițiștilor locali, prietenia soției lui cu nevasta unui inspector local sau dosarul cu dovezi prin care poate fi atacat primarul nu îl scapă pe acesta de destinul care îl strivește. Sistemul se ridică zid împotriva omului simplu care se luptă pentru a-și păstra dreptul asupra casei, a pământului pe care îl muncește, pentru a ocroti fericirea și unitatea propriei familii. Un zid al tăcerii implacabile apare de îndată ce el încearcă să se opună abuzurilor primarului – la cea mai mică formă de protest polițiștii îl arestează, procurorul se dă bolnav, asistenta sa nu își ia nici o răspundere, nici măcar pentru a înregistra cererea legitimă a avocatului de eliberare, iar avocatul prieten îl trădează în cel mai mârșav mod.

Zviaghințev prin filmul său, nominalizat în mod surpinzător de către Federația rusă la Oscarul pentru film străin, aduce o critică directă societății rusești contemporane. Nimic nu îl poate scăpa pe Iov/Nikolai, însă, nici măcar întoarcere spre credință, căci și pe aceasta au pus mâna reprezentanții statului corupt. Primarul, bețiv și profund mincinos stă la masă și bea cu ierarhul ortodox, îmbrăcat în odăjdii aurii. Acest fir roșu al bisericii permanent conectată la politica rusească se regăsește de la detalii amuzante - tripticul de fotografii cu fete fără chiloți așezat alături de tripticul de iconițe cu sfinți de pe bordul mașinii unuia dintre polițiști -, până la dialoguri care îți îngheață sângele în vine, cum ar fi cel din biroul Primarului, îngrijorat de posibile consecințe ale gesturilor lui ilegale: „Preot: Toată puterea vine de la Domnul. Câtă vreme este pe placul lui, să nu aibi teamă. Primarul: Și, e pe placul Lui?". Discursul anti-ecleziastic culminează cu scena finală - o predică a aceluiași preot de condamnare a minciunii, o predică despre adevăr, importanța adevărului și obligația drept-credinciosului de a fi cinstit și nu ipocrit. Camera ne descoperă apoi enoriașii: primarul criminal, judecătoarele imorale, polițiștii mincinoși cu neveste și copii, distrugând, astfel, orice speranță că acest pământ bântuit de minciună își va recăpăta vreodată credința și adevărul. Nici în biserică nu mai există adevăr, nici în copii nu mai există viitor.

„Leviathan" a câștigat un merituos Premiu pentru cel mai bun scenariu la Cannes. Intriga curge inteligent, cu răsturnări de situație surprinzătoare, precum adulterul soției, cu asocieri care în final duc într-o cu totul altă direcție, precum cea a partidei de tras cu pușca cu ocazia zilei de naștere a unuia dintre polițiști care, mai apoi, uită total de prietenie, ba chiar depun mărturie împotriva lui Nikolai și, totuși, își păstrează simplitatea și liniaritatea.

Cu filmul precedent, „Elena"(2011), Zviaghințev ataca, folosind aceeași desfășurare lentă, inexorabilă, în personaje puține și cu o imagine de o frumusețe echilibrată și pură, sistemul oligarhilor urbani moscoviți. Ieșind din oraș, regizorul ne relevă, cu aceeași forță și grijă vizuală, un spațiu al Mamei Rusia, mâncat de aceeași corupție omniprezentă pe care nimic nu o poate opri, întoarce din drum și a cărei conștiință nu poate fi în nici un fel trezită la viață.

Ca și în „Elena" imaginea îmbină blândețea imagistică cu o seninătate poetică a culorii și peisajului, construite de regizor alături de aceeași echipă – scenograful Andrey Ponkratov și directorul de imagine Mikhail Krichman -, în contrast cu duritatea faptelor lipsite de umanitate ale personajelor. Ai impresia că frumusețea și bunătatea au ieșit din om, din felul lui de a fi, lasându-l singur să își îndure propriul destin.

Ceea ce este însă cutremurător la acest film este apropierea dintre realitățile rusești de cele ale României actuale. Avem aceeași corupție ce distruge drepturile cetățenilor săi, același colaboraționism al reprezentanților Bisericii Ortodoxe Române cu politicul – în plină campanie electorală înalți prelați își îndeamnă enoriașii să sprijine un anume candidat, și anume pe Victor Ponta, singurul creștin valabil. Dacă Andrei Zviaghințev și filmul său ne oferă portretul unei societăți fără speranță de eliberare din lațul de oțel al corupției, poate că în România mai avem totuși o șansă. Nu putem decât spera și lupta încurajând protestele societății civile, recunoașterea domniei legii și democrația.