sâmbătă, 15 februarie 2003

Jurnal berlinez – Ultima zi (9) de Berlinală

Cea de-a 53-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film de la Berlin s-a încheiat în momentul în care Juriul internaţional, condus de regizorul canadian Atom Egoyan, şi-a anunţat decizia.

Iat-o:

Ursul de Aur pentru cel mai bune film In This World de Michael Winterbottom

Marele Premiu al Juriului - Ursul de Argint pentru Adaptation de Spike Jonze

Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor Patrice Chereau pentru Son frere

Ursul de Argint pentru cele mai bune actriţe a fost acordat lui Meryl Streep, Nicole Kidman şi Julianne Moore pentru pelicula The Hours de Stephen Daldry

Ursul de Argint pentru cel mai bun Actor i-a revenit lui Sam Rockwell pentru rolul din filmul Confesions of a Dangerous Mind de George Clooney

Ursul de Argint pentru cea mai valoroasă contribuţie artistică a revenit lui Li Yang, scenaristul şi regizorul peliculei Mang Jing(Puţul de mină)

Ursul de Argint pentru cea mai bună muzică a revenit echipei formate din Majoly, Serge Fiori şi Mamadou Diabate pentru Madame Brouette

Premiul Îngerul Albastru pentru cel mai bun film european, în valoare de 25 000 euro i-a fost acordat regizorului Wolfgang Becker pentru Good Bye, Lenin

Premiul Alfred Bauer acordat, în memoria fondatorului Berlinalei, pentru o operă inovatoare i-a revenit filmului Ying Xiong(Eroul) de Zhang Yimou

Iată un palmares la care, sunt sigură, s-a ajuns după lungi discuţii, dată fiind valoarea ridicată a selecţiei Competiţiei din acest an. Felicitări noului director al Berlinalei, Dieter Kosslick, care nu numai că a dovedit cât de puternică şi surprinzătoare este, încă, arta filmului, cum cineaştii mai au încă ce spune lumii şi faptul că un festival, chiar şi unul de această amploare, rămâne un eveniment necesar în viaţa unui oraş, a unei ţări, a unui continent.

Jurnal berlinez – Ziua 8 (seara)

Mi-am început vesel după-amiaza cu un film psihotic, Alexandra’s Project, în care o nevastă (Helen Buday), împinsă la limită de atitudinea soţului (Gary Sweet) care o priveşte ca pe un obiect sexual, şi nu ca pe o persoană, decide să îl pedepsească încuindu-l în propria lor casă, silindu-l să privească o explicativă casetă video, în care, între altele, face amor cu vecinul, şi, în final îl părăseşte distrus, dispărând cu cei doi copii şi cu orice fotografie sau imagine care ar putea să-i amintească lui de chipul lor. Construit ca un thriller psihologic, amintind prin explorarea sentimentelor şi a relaţiilor dintr-un cuplu de Sex, lies and videotapes, filmul de debut al lui Steven Soderbergh, regizorul Rolf De Heer menţine un suspans inteligent, claustrându-şi personajele în două cutii diferite: una sufrageria golită de mobilă, în care se află televizorul şi aparatul video, cealaltă, însuşi ecranul de televizor pe care se derulează înregistrarea mesajului nevestei. Cu toate acestea filmul nu m-a convins că merită să distrugi viaţa unui om, să îi furi iubirea propriilor copii, şi, mai mult, amintirea imaginii copiilor, doar pentru că este un amant insensibil.... Oare mă aflu sub influenţa retoricii festivaliere care are ca slogan pentru toleranţă?

Uşor derutată de moralitatea / imoralitatea poveştii australiene, am intrat la pelicula chineză Zhou Yu de huoche (Trenul lui Zhou Yu) a regizorului chinez Sun Zhou, cu Gong Li, Tony Leung Ka-Fai, Sun Hong Lei. O împletire de flash-backuri, unite de zgomotul trenului, absorbite de un peisaj muntos străbătut de viaducte, navigând pe fluxul poetic al memoriei şi al inspiraţiei.

Cum proiecţia de presă, anunţată în ultimul moment, la Gangs of New York era abia la ore târzii din noapte, am luat autobuzul luxos, pe două nivele, care făcea naveta între Talent Campus şi Potzdammer Platz, sediul festivalului.

Nu mă aşteptam la mare lucru, poate doar la un pahar de vin şi o discuţie despre viitorul cinematografiei româneşti, britanice, europene sau mondiale, despre artă şi comercial, cu alţi tineri cineaşti. Dar Talent Campus-ul, şi mai ales Dieter Koslick, directorul festivalului şi iniţiatorul Campusului, aveau alte planuri. Amfiteatrul de la Hause der Kulturen der Welt era plină de studenţi, organizatorii, British Council, Filmboard Berlin-Brandenburg, U.K. Film Council, mulţumindu-şi unii altora. Apariţia lui Dieter Kosslick, directorul Berlinalei şi iniţiatorul programului ideii de campus, a schimbat brusc aerul sălii. Exuberant, glumeţ, Kosslick a folosit şi această ocazie pentru a re-afirma mesajul către toleranţă, cu varianta concretă împotriva războiului din Irak îndemnând guvernele să urmeze exemplul celor din Campus, 500 de participanţi din 82 de ţări, care timp de o săptămână au trăit şi au creat în pace unul cu celălalt..

Spectacolul a continuat cu proiecţia celor patru filme făcute sub auspiciului Campus-ului, patru scurt metraje ce ar merita propriul lor articol, Dangle(Atârnat), în care personajul găseşte atârnând din cer, un fir roşu cu care poate stinge sau aprinde lumina zilei (ca un banal întrerupător), 53, care explorează ocurenţele cifrei 53 în cadrul celei de-a 53-a ediţii a festivalului, descoperind coincidenţe amuzante, cum ar fi că regizorul chinez Zhang Yimou şi cel italian Gabriele Salvatores, sunt de aceeaşi vârstă - 53 de ani, şi două scurte naraţiuni: The Tamming of the Night (Îmblânzirea nopţii) şi Black Mark (Însemnat).

Părăsesc exuberanţa petrecerii de la Haus der Kulturen Der Welt, pentru a intra la mult-lăudatul, mult-aşteptatul Gangs of New York. Ies, după aproape trei ore cu noi şi impresionante cunoştinţe în domeniul armelor de ucidere individuală, şişuri, ghiulele, măciuci, a cantităţii de sânge care poate ţâşni dintr-un corp uman în funcţie de lovitura aplicată şi a conştiinţei vagi că acest film pleacă de la o situaţie istorică puţin cunoscută. Martin Scorsese este un bun regizor, dar oare are el ceva de spus lumii cu acest film? Mă îndoiesc. Poate să îşi dovedească măiestria de coordonator al scenelor de lupte de mase, al unui montaj dinamic, pe o muzică surprinzătoare, dar mesaj???. Cred că din atâta diplomaţie şi dorinţă de a apărea tot timpul fericiţi americanii au şi uitat ce înseamnă acest cuvânt. Totuşi Daniel Day Lewis realizează un rol deosebit, secondat de veşnicul imberb Leonardo... Di Caprio, bineînţeles.

vineri, 14 februarie 2003

Jurnal berlinez - Zilele 7 (seara) şi 8

Scufundată în peliculele din Competiţia festivalieră, nu am ajuns la cele , multe aflate în secţiunile paralele, necompetiţionale: Panorama şi Forum. Aşa că am profitat de un respiro în valul de proiecţii, oferit de după-amiaza de ieri, nu ca să mă plimb, nu ca să văd oraşul, ci ca să mă scufund din nou în întunericul sălii de cinema pentru încă alte filme.

Am ales, la recomandarea colegei mele, care citise mai temeinic programul, un film făcut în Hong-Kong, Hui Jia (Întoarcerea acasă) o parte a unei intenţionate trilogii, după cum ne spune în deschidere însuşi autorul, Peter Ho-Sun Chan. Hong-Kong-ul este o imensă aglomeraţie urbană, mai ales pe înălţime, dar autorul îşi alege o poveste în trei personaje, din jurul cărora întreaga omenire a dispărut. Paliere lungi de bloc, cu uşile deschise, către pustiul camerelor golite, în care mai zăbovesc rătăcite fotografii vechi şi mobile inutile, într-o lumină spectrală, albastră, de parcă ziua nu e zi, ci o continuă lumină de neon, sau verde, în interiorul apartamentul, de parcă teritoriul subpământean al vegetalului a luat în primire spaţiul locuit odinioară de oameni. Cei care mai populează încă această lume de beton sunt un poliţist cu fiul său şi un doctor a cărui soţie este plimbată, inertă într-un cărucior. O figură minusculă, citat, omagiu sau pur şi simplu coincidenţă la filmul lui Steven Spielberg Lista lui Schindler, o fetiţă de trei ani, într-o rochiţă roşie se plimbă pe coridoarele pustii, făcând ca locul încă şi mai straniu, şi mai apăsător. Treptat înţelegem că de fapt soţia doctorului este moartă de trei ani, îngrijită zilnic cu devotament de soţul ei convins că poate învinge moartea şi cancerul cu ajutorul medicinei tradiţionale chineze. Căutându-şi fiul, poliţistul descoperă trupul marmorean scufundat într-o cadă de zinc, în apartamentul doctorului, loc auster şi sumbru, cu mobilă puţină şi obiecte servind îngrijirii (cazane de fiert şi ghilotină de tăiat rădăcini) sau amintirii (ecranul video pe care se derulează continuu, mută imaginea ei) celei ‘adormiteNULL, în care lumina pătrunde printr-o perdea de plastic gros, pătat de fierturile de rădăcini cu care acesta a reuşit să împiedice descompunerea trupului. Ca un fruct straniu se naşte din atmosfera apăsătoare şi sinistră a peliculei o puternică iubire de oameni şi credinţa în forţa dragostei de a învinge moartea, amintind pe plan metaforic de romanul lui Boris Vian L'Ecume des jours (Spuma zilelor).

Am revenit brutal al realitatea şi ura terestră cu un film rusesc, Kavkazkaja rouletka (Ruleta caucaziană), în regia lui Fiodor Popov, una dintre rarele ocazii în care se atinge subiectul războiului din Cecenia. Două mame, rusoaice, frumoasa Tatiana Mescerkina şi veterana ecranului Nina Usatova, călătoresc prin Cecenia bântuită de război către Moscova. Fiul Usativei este ostatec la grupul cecen condus de soţul Mescerkinei, care, la rândul ei, pentru a-şi proteja bebeluşul trimis cu o ziaristă pe căi ocolite înainte, fuge din zona de război. Târgul impus de ceceni e simplu: fiu pentru fiu. Cu aşa premisă dramatică e greu să păstrezi o măsură, să îţi opreşti eroii să alunece în patetic. Dar regizorul Popov reuşeşte chiar mai mult şi contrapunctează tensiunea constantă, presiunea evenimentelor cu un al treilea personaj, conductor pe vagonul de marfă, un chiţibuşar care joacă pe mai multe fronturi, interpretat de Anatoli Goriacev şi care revine agasant cu glume răsuflate şi povestiri despre sexul opus. Decorul este simplu, claustrant, un vagon al unui tren în noapte, care poate duce către salvare, către o ieşire. Dar aşa ceva nu mai există. Ziua piere şi în noapte cele două mame fug peste şine, fără să aibă soluţie pentru salvarea pruncilor lor, purtându-şi doar disperarea împreună.

Ultima zi de proiecţii competiţionale începe devreme, căci încercăm să obţinem nişte bilete pentru gazda noastră şi iubitul lui. Coada de jurnalişti se întinde pe întreg palierul centrului de presă de la luxosul hotel Hyatt.

După atâtea drame reale, iată că e rândul cinematografiei germane să ne confrunte cu Der Alte Affe Angst (Angoasa), o peliculă în care criza este interioară, născută în intr-un unui cuplu, ea medic, el artist, pentru care sexul nu mai funcţionează. Filmul lui Oskar Roehler ar fi putut fi interesant pus alături de producţii ale lui Eric Rohmer sau Pascal Bonitzer, dar aşa, după ce pe imensul ecran al Berlinalei ai văzut cum oamenii mor de foame, de cancer, de mâna prietenilor, rămâne pierdut în zone intelectuale înalte, pe care nu mai doreşti să le accesezi.

Am decis să mă reped până la un cinematograf paralel unde, într-o proiecţie specială pentru presă, se dădea Il Commandante, un documentar al lui Oliver Stone despre Fidel Castro. Numai un american îl putea întreba pe un alt om, în acest caz preşedinte dictator comunist, cum îşi împarte ziua, cât la sută dedică administrativului, cât la sută creativului şi cât la sută exerciţiului fizic. Mi-am dat seama curând că Stone îl manipulează frumos pe preşedintele cubanez, ajungând, pe acelaşi ton direct şi de conversaţie amicală, să discute despre necesitatea consultării unui psihiatru, cultul personalităţii, posibilitatea sinuciderii în cazul unei înfrângeri, asasinarea lui Kennedy, avort, torturarea soldaţilor americani în Vietnam de către ‘consultanţi' cubanezi, dictatură şi filme favorite. Curând montajul alternativ de jurnale de ştiri, filmări în oraş, gros-planuri ale lui Castro, detalii ale mâinilor lui, devine obositor şi redundant. Poţi ignora imaginile, căci ceea ce se spune este mult mai interesant, concentrând aproape o jumătate de secol de istorie conflictuală, în conversaţia a doi oameni inteligenţi, conştienţi de manipularea reciprocă.

Jurnal berlinez - Zilele 6 şi 7

În faţa mea doi englezi înalţi, blonzi, îşi fac, discret şi cu voce joasă, programul de vizionări; la masa de alături se discută pătimaş în germană, murmur de voci şi zgomot de ceşti şi maşină de espresso stăpânesc cafeneaua pe jumătate goală de la Market (Târgul de filme). Festivalul se apropie de sfârşit, târguielile s-au încheiat, jucătorii principali s-au retras. Încerc să îmi adun gândurile şi să mă întorc la filmele din competiţie. Îţi vine greu să crezi că aparţinem aceleiaşi lumi cu escrocii chinezi din Mang Jing (Puţul de mină) care îi ucid pe cei mai săraci ca ei pentru câteva zeci de mii de yeni, sau cu imigranţii ilegali din Rezervnîi deli (Piese de schimb) din filmul sloven de azi-dimineaţă, morţi anonimi în portbagajului maşinii care îi trecea ilicit graniţa. Cum să îţi bei sucul şi să îţi mănânci sandwich-ul când ştii că, deşi ficţiune, deşi poate nu extraordinar realizate cinematografic, aceste filme se inspiră din poveştile unor oameni reali, palpabili, goniţi în necunoscut de sărăcie, urmărind o iluzorie viaţă mai bună.

Li Yang, regizorul filmului chinez de ieri dimineaţă, Puţul de mină s-a implicat trup şi suflet în acest proiect aproape documentar, realizându-l mai mult pe cont propriu: este autorul scenariului, regiei, co-producător, camera, filmând în mine clandestine din Nordul Chinei, a căror locaţie o păstrează secretă pentru a nu periclita situaţia proprietarilor ilegali. Tonul filmului aminteşte de fellini-anul Il Bidone prin cercul vicios al sărăciei şi prin dorinţa eroilor ca măcar copii lor să aibă o viaţă, indiferent de preţul moral pe care îl plătesc părinţii.

După intensitatea dramatică a peliculei chineze, am fost aruncaţi în plin non-sens pretenţios şi gol al filmului Petites coupures (Răni uşoare), al regizorului Pascal Bonotzer, cu Kristin Scott Thomas şi Daniel Auteuil. Timp de o oră şi jumătate am încercat să înţeleg care este demersul cinematografic, miza, gândul. Fără succes, însă. Eroul trece prin viaţă, din femeie în femeie (oare de ce erau toate atrase de acest bărbat laş, urât, fără tandreţe, doar cu impulsuri, fără inteligenţă, doar cu eticheta intelectualistă de comunist). Am înţeles că nu mai trebuie să caut, că orice încercare de dialog interesant cu pelicula este o premisă eronată, când am văzut imaginea conclusivă clişeistică în care inelul soţiei, simbolul iubirii lor, cade în zăpada ce se înroşeşte încet de sânge. Penibil, ca şi restul celor nouăzeci şi cinci de minute qui mene nulle part (nu duc nicăieri).

Silueta surprinsă scurt, prin geamul unei braserii, a lui Pascal Bonitzer plecând de la conferinţa de presă, cu un profil de medalie romană, inaccesibil, impasibil, inabordabil, într-un pantalon perfect călcat, cu manşetă bleu-argent, imaginea însăşi a aroganţei m-a făcut să renunţ cu totul la efortul găsirii unei punţi de comunicare cu filmul.

La polul opus, dacă nu neapărat al talentului regizor, dar al eleganţei vestimentare, este Spike Lee, regizorul american al filmului 25th Hour (A 25-a oră). Scund, cu ochelari şi geacă neagră, fără fasoane, Lee înfruntă întreaga baterie de jurnalişti convins de ideile sale, dispus să le apere, dornic să le expună. Nu este prima oară când îl întâlnesc pe regizorul de culoare, militant agresiv pentru drepturile african-americans, termen corect politic ce desemnează populaţia de culoare a Statelor Unite. Mi-l amintesc anonim şi avântat cercetând Târgul de Filme sau apărându-şi fioros punctul de vedere politic la conferinţele de presă din alţi ani. Nici acum nu a fost altfel, poate doar mai potolit şi mai înţelepţit de bătălii precedente, cu un discurs clar şi miză politică redusă.

A 25-a oră este povestea zilei unui traficant de droguri, ultima înainte de a intra la puşcărie pentru şapte ani. Rămas-bun-ul de la viaţă, de la prieteni, de la iubită, de la familie ne face să îl însoţim pe protagonist, interpretat de Ed Norton, prin spaţiile ce îi sunt familiare, printre experienţele violente ale zilei şi nopţii, evenimente pregătitoare pentru temuta închisoare. Această poveste, minunat filmată de Rodrigo Prieto, despre viaţă, alegeri şi consecinţe, se derulează pe fundalul oraşului rănit de teroarea celor două avioane lovind blocurile gemene, New York. La fel ca şi eroul interpretat de Norton, oraşul pare mutilat sufleteşte, cârciumile au pe pereţi fotografiile pompierilor dispăruţi, apartamentul de lux al prietenului Frank, interpretat de Barry Pepper, în care acesta poartă una din discuţiile definitorii ale filmului despre vinovăţie, consecinţe în viitor, şi imposibilitatea de a te întoarce la lumea idilică de dinainte de pedeapsă / închisoare / distrugere, are ferestrele deasupra lui ruinelor turnurilor de la Ground Zero, imaginea lui Bin Laden apare pe dosul uşii bursei ca un afiş de western sub care scrie Wanted.

Tumultul lui Norton, care lasă în urmă viaţa uşoară, cu maşini rapide, femei frumoase şi cluburi de noapte unde e tratat ca VIP, este convingătoare în contextul filmului, dar, în contextul celorlalte pelicule festivaliere, cu miza mai dramatică, păleşte. Actorul însuşi este, însă, după cum dovedeşte la conferinţa de presă, mult mai vehement, mai agitat şi mai nesupus decât personajul său. Declaraţia sa politică: îi invidiez pe cetăţenii Germaniei şi Franţei care sunt de acord cu poziţia guvernelor lor. Am şi uitat cum este să fii de acord cu guvernul propriei tale ţări. alături de cea a lui Spike Lee, referitoare la justeţea intervenţiei SUA în Irak: Războiul împotriva terorismului nu are nici o legătură cu războiul din Irak... tipul ăla [Bush], nici nu are trebui să fie acolo [la Casa Albă] - alegerile au fost falsificate, şi s-ar putea întâmpla la fel din nou ... nu putem decât să cerem ca mai mult voci să se audă împotrivă-i. au făcut deja înconjurul ziarelor.

Filmul sloven de astăzi, deşi clocind un subiect şi o situaţie tragică, cea a imigrării ilegale prin Slovenia spre Italia, nu depăşeşte în Piese de schimb, nivelul unei corecte istorioare. Regizorul Damjan Kozole nu găseşte resursele necesare trecerii dincolo de o expunere plată, în compasiune şi adevăr.

Cu o frumuseţe subtilă şi o estetică învăluitoare filmul japonez Tasogare Seibei (Samurai în amurg) de Yoji Yamada ne duce în urmă cu un veac, în lumea dispărândă a samurailor. A samurailor cu faţă umană, dacă pot spune aşa, care au copii de crescut, neveste bolnave, iubiri neîmplinite şi pentru care traiul zilnic este o problemă, nu o situaţie romantică, iar lupta cu sabia, o dificilă alegere morală. Nenumărate tonuri de gri, verde putred şi negru, la care se adaugă exuberantele culori ale naturii înflorite primăvăratec, alcătuiesc o paletă cromatică discretă, dar cu atât mai frumoasă. Cu cât alegerile interpretului principal Haroyuki Sanada devin mai dificile, cu atât filmul se mută din exterior în interior, folosind clarobscurul şi siluetele în contre-jour pentru a crea o lume apăsătoare în care zidurile fragile de bambus şi hârtie opresc trecerea luminii primăverii. Sunetul solitar gongului punctează ici şi colo înaintarea evenimentelor.

Încă o zi de Competiţie şi juriului va da verdictul. Deja par să se fi detaşat câteva pelicule favorite, două nominalizate intens la premiile Oscar: The Hours (Orele) de Stephen Daldry şi Adaptation(Ecranizarea) de Spike Jonze, alături de care apar ca favorite Hero (Eroul) de Zhang Yimou, faţă de care opiniile critice sunt divizate, unii ridicându-l în slăvi, alţii făcându-l preş, Puţul de mină despre care am vorbit mai sus, şi pentru premiu de interpretare, actriţa Sarah Polley din My Life Without Me (Viaţa mea fără mine). Dar acestea sunt doar pronosticuri făcute de critici, decizia juriului: sâmbătă.

Jurnal berlinez - Ziua 5

Încă o dimineaţă începută sub semnul sumbru al morţii. Mon frere, filmul regizorului francez Patrice Chereau este o lenta progresie către final, construită narativ dintr-o succesiune de flash-backuri care explorează descompunerea fiinţei atinsă de pecetea unei boli letale. Un film despre corp, despre degradarea corpului, despre transformarea chipurilor, spune Chereau, Un film despre corp în spaţiu. Un film despre linişte şi logoree. O căutare a pielii, a cutelor, a ridurilor, a păturilor şi a transpiraţiei. Vânătăi, hematome şi pete roşii, umeri care se dezgolesc şi ies la suprafaţă, pantaloni care alunecă, şosete şi ciorapi care sunt daţi jos, urme lăsate pe piele. Cicatrici violete, puroi, pete pe cearceafuri. [...] Un film în alb-negru cu multe culori: ale feţelor, ale palorii, ale pielii, şi cea mai frumoasă dintre toate, culoarea dătătoare de viaţă şi speranţă. O lume în care nu poţi face nimic pentru ceilalţi, în care nimeni nu poate ajuta pe nimeni [...] în care nu se mai face dragoste, dorinţa e moartă, corpurile sunt reci şi tăcute, privirile devin opace. [...] Un film scurt, un format rapid. Ca un fragment. Sau ca o natură moartă. O bucată mai mică sau mai mare din durerea universală. Nu mai poţi adăuga multe după această descriere viscerală a peliculei decât că imaginile rămân în spectator, îl urmăresc şi îi însoţesc paşii până în stradă, până la lumina pe care se bucură să o vadă, până la traficul pe care se bucură să-l audă, până la pietonii pe lângă care se bucură să treacă atingându-şi poala paltonului. Bruno Tedeschini, care face un rol de o mare forţă dramatică şi discreţie umană, este Thomas, fratele muribund, iar Eric Caravaca este fratele supravieţuitor, alcătuind împreună un duo credibil şi veridic.

Am părăsit în următoarele ore strălucirea şi luminile Competiţiei pentru a mă alătura Campusului. Lăudabilă idee a noului director Dieter Kosslick, Talent Campusul este un fel de tabără de instruire pentru pionierii filmului. Un număr impresionant de seminarii, pe teme diverse legate de producţia de film a atras 80 de realizatori de film, regizori, producători, actori, scenarişti, dornici să realizeze primul lor lung-metraj şi căutând mijloacele cele mai potrivite. Ca ziarist am voie să iau parte la câteva dintre ele. Le-am ales pe cele privind finanţarea filmului din dorinţa de a afla cât mai multe despre paşii necesari aducerii pe ecran a unei poveşti. Studenţii din America, Europa, Asia puneau întrebări, încercau să stabilească un vocabular comun, să depăşească barierele impuse de obscurii temeni bancari şi să adune cât mai multe informaţii, muniţie pentru viitoarele proiecte. Seminariile se desfăşoară în Casa Culturii Lumilor (Haus der Kulturen der Welt), spaţiu desemnat, asemeni unei şcoli, fără contacte exterioare. Clădirea se află într-un parc, şi deşi există un microbuz la fiecare oră până la Festival, foarte puţini se aventurează în lume. Ca într-o microuniversitate, aici se leagă prietenii, se pornesc proiecte comune, se învaţă şi pentru a obliga spre comunicare, deşi există computere, nici unul nu este conectat la Internet. Există însă un sistem intern de mesaje, astfel încât participanţii la seminar pot afla informaţii despre fiecare, pot stabili întâlniri, pot împărtăşi idei. De asemenea fiecare dintre participanţi are un scurt fragment dintr-un film făcut de el pe care îl poate arăta oricând, oricui. Aceleaşi fragmente, precedate de fotografia şi numele realizatorului, sunt proiectate continuu pe ecrane cu cristale în întreaga clădire. La cantină participanţii au la dispoziţie câteva aparate video unde îşi pot prezenta filmele celor dornici să le vadă. Pe lângă cursuri şi seminarii se proiectează filme, de lung-metraj sau de televiziune, se organizează evenimente promoţionale. Atmosfera relaxată, izolarea de tumultul oraşului şi cel festivalier, sentimentul existenţei unui ţel comun, sau a unei stări comune, în care totul ţi se pare posibil, toate drumurile ţi se deschid înainte, ajută la legarea prieteniilor. În câteva ore am cunoscut regizori, actori şi producători din Marea Britanie, Germania, Franţa şi Slovacia.

Ziua s-a încheiat cu una dintre petrecerile festivaliere, cea dată de Consiliul Britanic într-un spaţiu inedit, o veche sală de înot din Berlinul de Est. Cum intrai pe uşă te impresiona decăderea clădirii, cu tencuiala scorojită. Piscina propriu-zisă era golită de apă. O scară de lemn cobora în bazin, ale cărui ziduri de cărămidă aparentă erau vopsite proaspăt acoperind graffitti-urile, care se străvedeau în lumina proiectoarelor albastre. De jur împrejur, două etaje de balcoane cu delicate arcade, decorate cu stucaturi rococo, scorojite de umezeală şi timp. Pe margini erau elegante scaune de pluş roşu transformând întregul spaţiu într-o glumă suprarealistă. Încet, încet clădirea se umplea cu invitaţi, lângă bar era un DJ solitar, căci nimeni nu părea dispus să danseze. Mâncarea era servită fără fasoane în farfurii de hârtie, şi includea feluri savuroase precum fiertura de linte (căci vegetarianismul este la mare preţ) direct din cazan (de mai mult de un metru înălţime). Conversaţiile se învârteau în jurul filmelor, toţi cei prezenţi fiind implicaţi activ în făcutul, distribuitul, prezentatul, criticatul sau vizionatul acestora. M-am despărţit cu greu de proaspetele cunoştinţe şi de bucuria de a fi din nou student.

miercuri, 12 februarie 2003

Jurnal berlinez - Ziua 4

Azi dimineaţă, coborând scările apartamentului, am trecut pe lângă un cărucior parcat pe palier. În husa îndoită am recunoscut coperta programului festivalului, un urs roşu ridicat în două picioare. Această ediţie s-a bucurat, şi se bucură în continuare, de un imens succes de public, un milion şi jumătate de spectatori în primele cinci zile, săli arhipline, şi, după cum spuneam mai devreme, trei mii cinci sute de ziarişti. Astfel ai sentimentul că nu eşti un fir de nisip pierdut în oceanul metropolei, un caz izolat de cinefilie, ci că o întreagă lume vibrează, respiră, gândeşte pe aceleaşi coordonate, valuri, valuri de pasionaţi ai filmului intrând şi ieşind ritmic din obscuritatea sălilor de proiecţie, reglând ceasul oraşului după cel al festivalului.

Ceasul meu începe cu proiecţia de ora nouă. Deşi sloganul festivalului este către toleranţă, ar putea fi la fel de bine şi bătălia cu moartea, căci aceasta este una dintre cele mai prezente teme pe ecranele Competiţiei. După The Hours, văzut în ziua precedentă, care era dominat de idee sinuciderii, astăzi mi-am început ziua cu My Life Without Me, o variantă nouă a melodramei Love Story, co-producţie spaniolo-canadiană, în care eroina, de 23 de ani, suferă de cancer şi mai are două luni de trăit. Nu ştiu cum au arătat cronicile confraţilor, dar suspine se auzeau din plin. Fiecare etapă a despărţirii de viaţă se petrece cu mult curaj, iar lucrurile se aranjează perfect la locul precizat testamentar: copiilor le este găsită o nouă, luminoasă mamă, acceptată de soţ, (care are, ce coincidenţă, acelaşi nume cu eroina), mama-bunică se leapădă de defetism şi singurătate, iar amantul (perfect din toate privinţele) se resemnează brav să îşi trăiască viaţa mai departe. Succesiunea de clişee destinate să impresioneze funcţionează uns, mai ales datorită actriţei principale, Sarah Polley. Cu o figură delicată, ochi imenşi şi o mie de nuanţe într-o privire, ea reuşeşte să tragă în urma sa barca dificilă a melodramaticului. Regizoarea Isabel Coixet, de origine spaniolă, presară filmul cu câteva elemente dezorientante de suprarealism: în drumurile sale, eroina întâlneşte un cântăreţ din pahare, la supermarket, brusc, lumea începe să danseze etc. Întrebată la conferinţa de presă dacă a avut vreun gând atunci când a introdus aceste secvenţe / personaje, Coixet a răspuns că aşa am simţit nevoia. Deciziile instinctive luate pe tot parcursul filmului funcţionează perfect căci ating coarda sensibilă a spectatorului, dar atât. Prevăd un imens succes de public, versus o critică rezervată.

Revenindu-mi din suspine mă întâlnesc pe scări cu directorul festivalului de scurt-metraje din Bristol, "Brief Encounters": Mark Cosgrove. Îmi povesteşte entuziast despre o peliculă a unor regizori britanici, care însă e americană get-beget ca feeling. Mi-aduc aminte că am văzut-o în România, în cadrul Zileleor Filmului Britanic la Bucureşti, din toamnă, se numea Small Leap. Discuţia alunecă spre producţia de film naţională şi hotărâm să ne vedem la o cafea mai târziu, să vorbim pe îndelete. De câţiva ani mă zbat fără succes să aduc filme româneşti la Bristol, oare ce i-o fi trezit acum interesul, apartenenţa României la NATO sau producţia lui Anthony Minghella cu Cold Mountain la Braşov?

La Fleur du Mal (Floarea răului), filmul de prânz, în regia lui Claude Chabrol, se dovedeşte a fi obositor şi neimplicant, cu o ştiinţă a expunerii narative lente, a atmosferei în care nu pare să se petreacă mare lucru, cu o pitorescă descriere a sudului Franţei, dar neieşind din corsetul intelectualismului, al discursului de dragul discursului.

Cu totul neaşteptat este însă Confessions of a Dangerous Mind, în regia lui George Clooney. Scenariul, care se bazează pe memoriile lui Chuck Barris, figură legendară a televiziunii americane, creatorul unor formate valabile încă şi azi, The Dating Game, The Gong Show, în care acesta dezvăluie: Numele meu este Charles Hirsh Barris. Am scris cântece pop, am fost producător de televiziune. Sunt răspunzător pentru poluarea undelor cu distracţii stupide şi puerile. În plus, am ucis 33 de fiinţe umane.

Clooney trece cu acest film în scaunul de regizor marcându-şi debutul cu o încercare dificilă, dar beneficiind de excelentul scenariu al lui Charlie Kaufman (acelaşi Kaufman care semnează şi Adaptation, vezi ziua 2). Sam Rockwell este interpretul lui Barris şi reuşeşte să dea chip, gesturi şi mimică acestei personalităţi schizoide. Alături de el apar Drew Barrymore, în rolul iubitei lui Barris, Penny, George Clooney (episodic) este Jim Byrd, agentul care îl racolează, Julia Roberts este agenta parteneră, iar Rutger Hauer este Keeler, agentul est-german. Nu poate fi trecută cu vederea apariţia pe ecran pentru cinci secunde a lui Brad Pitt şi Matt Damon, în rolul a doi dintre concurenţii de la Blind Date.

Deşi adeseori scapă în formal, Clooney reuşeşte să menţină tensiunea şi ambiguitatea pe întreg parcursul celor două ore folosind cîteva idei deştepte, chiar dacă nu totdeauna originale: strada pe care Barris ucide un agent la Helsinki reapare sub forma unui decor pictat folosit ca fundal, asasinul cu faţa ascunsă de un sac de hârtie, stând ameninţător în culise, este de fapt comicul invitat în emisiune în acea seară. Confessions of a Dangerous Mind nu dă un răspuns clar întrebării privind veridicitatea memoriilor, nu are cum, nu îşi propune, dar ceea ce reuşeşte este să surprindă dualitatea schizofrenică a lui Barris, amintind, prin intenţie, de A Beautiful Mind al lui Ron Howard.

La ieşirea din sală ne strângem din nou o gaşca mică de români pentru scurte comentarii, care se prelungesc la un suc la Film Market, pe străzile ducând pe malul râului către Kreutzberg şi în prima cafenea ne-festivalieră (îmi vine să zic civilă!) de până acum. Mergem pe jos, prin noaptea de iarnă. Malul râului e pustiu, casele, vechi, aparţineau Berlinului de Vest, şi renovate acum, sunt transformate în birouri luxoase. Aceasta fusese zona apropiată de graniţă, chiar înainte de a ajunge în "no man’s land"-ul dintre Est şi Vest, unde cartierele erau lăsate să moară, iar viaţa cafenelelor negată. Nici acum zona nu şi-a revenit. Ajungem în Kreutzberg unde lucrurile se schimbă, bulevardele largi, ca în multe locuri din Berlin, încep să fie mai luminoase, cu cafenele, restaurante, case frumoase, cu patru etaje înalte, construite la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX. Ne promitem să ne întoarcem pentru o plimbare liniştită la sfârşitul săptămânii.

marți, 11 februarie 2003

Jurnal berlinez - Ziua 3

Există filme care te ating, filme care te fac să visezi şi filme care te lovesc direct în plexul solar tăindu-ţi respiraţia şi lăsându-te ca peştele pe uscatul zilei. Această ultimă categorie o primeşti ca pe un dar rar, ca pe o întâlnire unică şi tot ce te înconjoară apare într-o lumină nouă, proaspătă şi crudă. După proiecţia peliculei The Hours (Orele) cu care a început ziua de azi, nimic nu mai putea beneficia de întreaga ta atenţie, căci sufletul şi mintea se reîntorceau la cuvintele filmului, la imaginile apăsătoare ale cotidianului, la muzica învăluitoare ca un pat de alge mişcându-se în curentul râului.

Acest al doilea film al regizorului Stephen Daldry, după Billy Elliot, este rezultatul unei îndelungi munci intelectuale, a unui complicat proces de creaţie reunind, într-un arc deschis în timp, romanul Virginiei Woolf Mrs. Dalloway, romanul inspirat de acesta al lui Michael Cunningham The Hours, publicat în 1998, şi scenariul lui David Hare. The Hours, care i-a adus autorului un premiu Pulitzer pentru Literatură, un premiu PEN/Pulitzer şi a care fost numită "Cea Mai Bună Carte" a anului 1998 de către cinci ziare importante americane, descrie câte o zi decisivă din viaţa a trei femei, aparţinând unor epoci diferite: Virginia Woolf se chinuie, în 1920, într-o suburbie londoneză, să scrie un nou roman, Mrs Dalloway, şi să îşi depăşească depresia, Laura Brown, o casnică trăind în Los Angeles-ul postbelic, care citind romanul Virginiei Woolf este profund afectată şi începe să îşi pună întrebări privind propria-i existenţă, şi Clarissa Vaughan, locuind în New York-ul zilelor noastre, care devine o adevărată Mrs Dalloway în timp ce plănuieşte o petrecere în cinstea prietenului şi fostului ei iubit Richard. Ecranizarea acestei scriituri bazată pe dialogul interior a fost transpusă cu inteligenţă într-un scenariu de către Hare şi adusă pe marele ecran de regizorul Stephen Daldry, însoţită de partitura muzicală creată de Philip Glass.

Distribuţia - extraordinară şi surprinzătoare chiar şi pentru actriţele însăşi, fiecare citind iniţial scenariul cu alt rol în minte, este formată din Nicole Kidman (Virginia Woolf), Julianne Moore (Laura Brown) şi Meryl Streep (Clarissa Vaughan) alături de care mai apar Ed Harris, Claire Danes, Tony Colette, Jeff Daniels - susţine dramatismul peliculei. Continua împletire de planuri, stări, corespondenţe mentale te învăluie, dar ceea ce copleşeşte este continua luare în discuţie a ideii de moarte. Este povestea unei singure zile din viaţa unei femei, un arc reprezentând întreaga ei existenţă.

Daldry spune: În film, personajele noastre se luptă să parcurgă ziua, o zi care le defineşte şi care îi marchează pe cei din jurul lor, iar obiectul luptei lor poate fi făcutul unui tort, scrisul unei cărţi sau organizarea unei petreceri.

Sub pecetea grea a filmului am hotărât să fac o plimbare şi să dau o tură spectaculosului Potzdammer Platz. Cu şase ani în urmă, când am venit prima oară la festival, aici era o groapă, se săpau fundaţii, era prima oară când auzeam o discuţie despre noile principii urbanistice: 40% locuinţe, 40% birouri, 20% spaţii de întâlnire, magazine, cafenele, cinematografe, teatre. Acum păşesc între clădiri cu zeci de etaje, coloşi de sticlă şi beton, reflectând cerul şi bătuţi de recele vânt al iernii, festivalul se desfăşoară aici, întreg proiectul a fost gândit pentru a integra Berlinala.

După ce am înfruntat frigul pentru aproape o oră, am decis să mă reîntorc la normalul festivalier. Mi-a fost imposibil. Proiecţiile de după-amiază s-au desfăşurat într-o sală mică în care nu au încăput decât un foarte mic procent din cei trei mii cinci sute de ziarişti acreditaţi. Eu nu mă număram printre ei.

Am profitat de ocazie şi am vizitat piaţa de film. La standurile unde se vând şi se cumpără vise, alte lumi, seara liniştită din faţa televizorului, era mare animaţie. Profesionişti degajaţi încheiau negocierile şi tranzacţiile la mese rotunde, cu un pahar / o cafea / un suc în faţă. Standurile erau de peste tot şi ofereau obişnuitele pixuri, cutii de chibrit, bomboane menite să promoveze sigla / imaginea companiei de distribuţie.

La standul British Council m-am întâlnit cu o cunoştinţă venită să pitchuiască (termen anglofon provenit din cuvântul pitch şi desemnând prezentarea în 1, 2, 3 - 5 minute a unei propuneri de film). În cadrul Berlinalei există un Talent Campus destinat tinerilor realizatori de film, iar ea era una dintre cei doisprezece aleşi din două mii pentru un five minutes pitch (o prezentare de cinci minute) mâine, la prânz.

Jurnal berlinez - Ziua 2 (seara)

La trei rânduri de imensul ecran de la CinemaxX 8 aştept, împreună cu restul sălii de jurnalişti, să sosească prima bobină de la CinemaxX 7 a variantei americane a romanului lui Stanislav Lem Solaris. Am crescut cu ecranizarea din 1972 regizată de Andrei Tarkovski, mi-am dus prietenii să descopere Solaris la Cinematecă, am testat nivelul cultural al noilor cunoştinţe, de pe toate meridianele, după includerea lui Solaris pe lista filmelor văzute, mi-am re-evaluat criteriile estetice sub influenţa metaforei filmice Solaris. Şi iată, această imagine fetiş a culturii est-europene, în care straturile de ficţiune, acuză politică şi atracţie hipnotică se contopesc, este re-adusă în prim-plan de ... americani. În această cursă de re-evaluare a miturilor culturale existente în spatele fostei Cortine de Fier a venit şi rândul peliculei tarkovskiene.

Steven Soderbergh, regizor american, născut din părinţi suedezi, este autorul unor filme diferite şi unice, fiind cel mai tânăr regizor laureat al Palme d'Or la Cannes pentru Sex, lies and videotapes, cel care i-a adus primul Oscar din carieră Juliei Roberts pentru Erin Brokovich, şi, el însuşi, câştigător al unui Oscar pentru regie pentru Traffic în 2000. Soderbergh atacă frontal romanul lui Lev. Scutură, precum un câine plouat apa de ploaie, toate straturile de fascinantă şi neliniştitoare metaforă în favoarea unei lecturi clare, cuceritoare prin sentimental. Este imposibil să nu compari cele două ecranizări şi să nu realizezi cât de zadarnică este această tentativă deoarece variantei din 2002 îi lipseşte elementul esenţial: simţul metaforei. Din rândul trei mă copleşeşte frumuseţea de pe ecran a prim-planurilor Natashei McElhone, durerea lui George Clooney şi excelenta grafică computerizată descriind planeta. Dar mi-e dor de planurile medii ale peliculei tarkovskiene, în care neliniştea şi căutarea erau la fel de importante ca şi suferinţa din dragoste a protagonistului.

Ies de la proiecţie cu ochii umezi, impresionată de melodramă, dar cu inima uşoară. Ştiu că acest film, căruia îi doresc succes de public şi de critică, nu va egala vibraţia trezită în sufletul a generaţii întregi de poetica tarkovskiană.

Colegii de breaslă îmi confirmă, la o cafea într-o cafenea vieneză, părerea. Suntem in jurul unei mese, de vârste şi experienţe diferite, iar discuţia alunecă spre politic, război, festival, istorie, mai ales a comunismului în România. E plăcut şi ne bucurăm să ne împărtăşim poveştile, părerile, vorbind româneşte în mijlocul mulţimii eclectice, festivaliere. Colega mea trebuie să îşi scrie corespondenţa, drept care ne mutăm sediul discuţiei la subsolul Centrului de Presă unde găsim un colţişor liniştit. Ascunşi după un zid, la încrucişare de coridoare, găsim singura canapea confortabilă din întreaga clădire şi ne luăm cina la botu' calului, pe genunchi, continuând convorbirea. Curând ni se alătură şi alţi doi conaţionali. Lumea ne priveşte amuzată, câţiva ne urează Poftă bună!, iar femeia de servici îşi stinge demonstrativ ţigara în scrumiera noastră, după ce a incuiat toaletele la ora nouă fix, semn că ar fi cazul să ne încheiem şederea. Cum mai avem încă multe de spus unii altora, migrăm spre o braserie, la cincizeci de metri de intrarea în marea sală de proiecţie festivalieră. În drum trecem pe lângă covorul roşu de la intrare, Mercedesurile negre ale vedetelor, meterezele de fotografi pe scăriţe de aluminiu şi public vânător de autografe, depăşim cinefili îngheţaţi care Suche Karte (caută bilet) şi ne refugiem la căldură şi un pahar de vorbă.

Când, in cele din urmă, apropiindu-se ora ultimului S-Bahn, ne despărţim, Potzdammer Platz este la fel de animată ca şi în timpul zilei, plină de lume mişunând între restaurante, baruri şi discoteci. E sâmbătă seara la Berlin.

luni, 10 februarie 2003

Jurnal berlinez - Ziua 2

Ningea de dimineaţă. În curtea interioară a vechiului bloc berlinez se aşternuse zăpada, acoperind pungile de gunoi, ghenele de reciclat sticle, conserve, hîrtie, şi bicicletele parcate. Un mesteacăn tînăr se bucură de lumina cenuşie şi calmă a dimineţii. Dar era deja opt fără un sfert şi dacă mai visam mult pierdeam proiecţia primului film din aceea zi.

După o grabnică ceaşcă de cafea, am plecat pe jos, prin zăpada nouă, spre Marlene Dietrich Plaza, locul unde se desfăşoară competiţia berlineză. Festivalul are mai multe secţiuni: Competiţie, Panorama, Forum, Filme pentru copii, unele au la rîndul lor sub-ramuri, Panorama are trei: documentar, special şi ... pur-şi-simplu. Un număr mare de filme, timp scurt, dorinţa de a le vedea pe toate, de a scrie, de a te bucura de acest oraş efervescent şi plin de energie vitală, pe scurt o dificilă alegere zilnică.

Io no ha paura (Nu mi-e frică), primul film de dimineaţă a confirmat valoarea de pînă acum a selecţiei. O combinaţie surprinzătoare: un regizor de comedie, Gabriele Salvatores, doi copii cu personalităţi complementare, unul gînditor, Mattia di Pietro, şi unul comedian înnăscut, Giuseppe Cristiano, un peisaj ars de soare calabrez şi un scenariu de thriller dau naştere unui film deosebit, amintind prin opoziţia dintre inocenţă şi răul din oameni, incompehensibil pentru sufletul unui copil, de La vita e bella, al lui Roberto Begnini, dar depăşindu-l prin estetică şi onestitate umană. Adesea, pe parcursul derulării peliculei, te întrebi cum se pot naşte teama, tensiunea, anxietatea caracteristice genului din atîta soare şi lumină şi unde găsesc doi puşti de zece ani resursele dramatice necesare susţinerii acestei stări. În timp ce aplauzele sălii de critici de film se stingeau încet şi încercam să nu las libere lacrimile trezite de finalul filmului, am pornit spre conferinţa de presă, căutînd un răspuns, o explicaţie pentru această fascinantă mînuire a genurilor, pendulînd între comedie, fantezie şi groază.

Niccolo Ammaniti este autorul romanului care a stat la baza scenariului filmului. Inspirat de o călătorie în regiunea Puglia, din sudul Italiei, de imaginea colinelor acoperite de cîmpuri de grîu în care copii se puteau juca în libertate. Dar căldură era prea copleşitoare chiar şi pentru joaca lor, aşa s-a născut necesitatea existenţei unui secret. Regizorul, în căutarea nu numai a unui subiect de thriller, dar şi a unui filtru prin care să proiecteze elemente de stilistică cinematografică ale neo-realismului, a descoperit soluţia ideală în paginile romanului povestit la persoana întîi de un băiat de zece ani. Pelicula este filmată în marea majoritate, de la înălţimea protagonistului, un metru treizeci, ceea ce, după cum explică Salvatore, este un unghi diferit de cel utilizat în mod normal, care îţi oferă o altă perspectivă. Într-adevăr, colinele acoperite de grîu nu se pot întinde la nesfîrşit, căci "nesfîrşitul" nu se vede de la înălţimea de un metru, ce se vede este doar un zid de spice mişcîndu-se în vînt. Dar adevăraţii eroi ai filmului şi ai conferinţei de presă au fost, firesc, cei doi copii-actori, Giuseppe, pentru care totul e fost uşor, natural, lipsit de complicaţii, un joc, şi Matteo, pentru care rolul a necesitat un efort intelectual, o depăşire a fricii de întuneric şi spaţiu închis (în film este ţinut captiv într-o groapă în care nu pătrunde lumina zilei şi este terorizat de răpitori), şi care descrie cum şi-a imaginat acest loc ca fiind Tristeţea din interiorul fiecăruia, ascunsă adînc înăuntrul sinelui.

Al doilea film al zilei, mult aşteptat, pentru care la intrare, deşi era dimineaţă şi proiecţia cu spectatori era abia seara, erau cîţiva pasionaţi cu anunţuri pe care scria mare Suche karte (Cumpăr bilet) a fost Adaptation (Ecranizarea), de Spike Jonze cu Nicholas Cage în dublu rol. Spike Jonze este una dintre figurile la modă ale acestui moment în Hollywood, s-a lansat cu filme despre skateboarderi, a regizat un număr de clipuri video şi reclame devenite celebre (pentru Beastie Boys, Daft Punk, Fat Boy Slim), iar în 1999 a debutat ca regizor de lung metraj cu Being John Malkovich, după un scenariu de Charlie Kaufman, o comedie atît de trăznită încît a luat prin surprindere întreaga lume, căci atentează la ideea clasică de personaj, de naraţiune, de realitate. Adaptation nu se lasă mai prejos, dovedind, cel puţin în intenţie, că acest cocktail de realitate şi ficţiune, în care autorul (scenaristul) devine personaj, iar personajele cu care interacţionează, oricît de absurde ar fi acţiunile lor, sînt persoane reale, nu a fost doar norocul începătorului, ci chiar definirea unui stil. Cu toate acestea excesiva intelectualizare, suprapunerea straturilor realitate-ficţiune-realitate etc, riscă să devină obositoare. Distribuţia solidă îl are pe Nicholas Cage în rolul scenaristului Kaufman şi al fratelui său geamăn, pe Meryl Streep ca ziarista Susan Orlean, o intelectuală care se lasă coruptă de viaţă şi pe Chris Cooper în rolul fanaticului crescător de orhidee John Laroche. Filmul m-a dezamăgit, însă, şi deşi Cage, împreună cu regizorul au venit să lanseze filmul, am preferat sa vă scriu despre prospeţimea simplă a filmului italian de dimineaţă decît să asist la o inteligentă şi bine pusă la punct maşină de lansare a noului gen "filmul de artă hollywoodian".

Jurnal berlinez - Ziua 1

O cafea, excelentă, oferită de gazda noastră şi, împreună cu colega mea, pornim în căutarea acreditării de presă şi a unei căi de rezolvare a problemei cazării. După o scurtă coadă la biroul de presa, sprintăm spre sala de cinema, unde, deşi am ratat începutul filmului lui Mike Winterbottom In this world suntem lăsate să intram pe la cel de-al patrulea nivel al imensei săli de proiecţie. Pe ecran se derulează povestea aproape documentară, îmbinînd tradiţia cine verite-ului şi cea a neorealismului cu tragismul real al emigrării clandestine din Afganistan spre Anglia. Într-o epocă a avioanelor, a călătoriei spre lună, a trenurilor super rapide precum TGV-ul parizian, această călătorie aproape pedestră a doi refugiaţi afgani, care nu are nimic iniţiatic, nimic mistic, nimic extraordinar decît încăpăţînarea lor fără limită, traversează deşertul pakistanez, graniţele Iran-ului, munţii Turciei, apele Mediteranei, Franţa şi în sfîrşit, Canalul Mînecii. Mijloacele de transport sînt diverse, cu cît vigilenţa grănicerilor şi apropierea de civilizaţia vestică cresc, cu atît vehiculele devin mai opresive, de la remorca unei camionete Toyota, bătută de vîntul deşertului, la containerul de pe vapor în care aproape toţi cei ascunşi înăuntru mor sufocaţi (inspirat de o întîmplare reală, în care şi-au găsit sfîrşitul 58 de emigranţi clandestini chinezi), de la lădiţele de portocale putrezinde din camioneta de marfă iraniană, la două scînduri precare, fixate ca punte sub un TIR francez care merge cu cel puţin 120 km/h. Pelicula se vrea un semn de exclamare şi un strigăt de disperare pentru sutele de emigranţi clandestini din Anglia a căror soartă se discută chiar în aceste zile, preconizîndu-se înăsprirea măsurilor luate împotriva lor şi ţinerea lor în stare de detenţie pînă la concluzionarea dosarului de azilant politic.

Un alt semnal dureros, de data aceasta de pe partea cealaltă a Oceanului, îl dă regizorul Alan Parker cu filmul său The Life of David Gale, avîndu-i ca interpreţi principali pe Kevin Spacey, KateWinslet şi Laura Linney. La cîteva săptămîni după ce guvernatorul statului Illinois, George Ryan, a comutat sentinţa a 164 de condamnaţi la moarte în închisoare pe viaţă, iar în patru cazuri în 40 de ani de închisoare, pelicula, care nu a fost încă lansată în Statele Unite, ia în discuţie justeţea pedepsei capitale şi, mai mult, cît de departe e cineva capabil să meargă pentru a-şi susţine ideile. Cu o distribuţie de primă clasă, o echipă de mîna întîi, la toate capitolele, profesionistul Alan Parker realizează un thriller excelent.

Dar adevăratul spectacol al zilei a fost cel ce a urmat proiecţiei: conferinţa de presă cu un Spacey animat şi în vervă, cu o Laura Linney inteligentă şi un Alan Parker cu umor şi discurs clar. Punerea pe picioare a producţiei a durat doi ani, ne spune regizorul, înainte ca gestul spectaculos al guvernatorului Ryan să atragă atenţia opiniei publice, Linney a povestit cum şi-a construit rolul încercînd să înţeleagă cum o activistă, precum cea pe care o interpretează, poate trăi zi de zi cu informaţiile şi datele copleşitoare ale propriilor ei campanii, Spacey a descris felul în care întîlnirea cu o profesoară universitară, care îmbină cariera academică cu cea a activismului în slujba drepturilor omului l-a ajutat să îşi definească personajul, dar nici unul nu a dat un răspuns direct, la întrebarea directă, privind atitudinea lor personala faţă de tema filmului. O adevărată lecţie în politică şi diplomaţie.

După-amiaza a fost mai puţin sumbră şi dedicată cinematografiei chineze cu proiecţia Hero, regia Zhang Yimou. Pelicula, o metaforă delicată, o reluare a povestirii din unghiuri diferite a aceloraşi evenimente, construieşte pe tema unei legende medievale chineze, un şir de tablouri, adesea prelucrate grafic pe computer de o frumuseţe picturală, într-o paletă coloristică aleasă cu grijă. Dacă nu ar fi fost creat deja precedentul de Crouching Tiger, Hidden Dragon, filmul lui Ang Lee, cu luptători şi spadasini zburînd delicat prin aer, luîndu-şi avînt pe coloane de lemn şi marginea îngustă a cornişelor, şi zburînd din bambus în bambus, probabil că nu aş fi avut acest sentiment de deja vu în faţa spectaculoaselor cascade. Cu toate acestea filmul se salvează prin simplitatea naraţiunii şi prin aceea rară calitate, către care uitam să rămînem deschişi în ziua de azi, a iluminării prin basm.

Cam atît azi. Deoarece biroul festivalului ne-a sprijinit, ne-am rezolvat amiabil şi problema cazării. Acum mă duc în căutarea unei sticle de vin alb, sec, pentru a sărbători evenimentul. Unde, însă, la nouă seara, nu ştiu. Ţine-ţi-mi pumnii.

sâmbătă, 8 februarie 2003

Jurnal berlinez - Ziua 0

Sînt în drum spre unul dintre cele mai interesante oraşe europene, pentru unul dintre cele mai importante evenimente cinematografice ale anului, Berlinala, lăsînd în urmă copil, soţ şi socrii.

Un zbor plăcut şi rapid, confortabil şi paşnic, tulburat doar de cîţiva nemţi entuziaşti şi iubitori de bere, prea zgomotoşi ca să te lase să adormi, prea veseli ca să îi poţi repezi, m-a adus la zece seara în capitala Germaniei. Un frig, binevenit pentru mine care duc dorul unei ierni vîrtoase, m-a întîmpinat la ieşirea din aeroport, un şofer de autobuz draguţ mi-a explicat într-o germană minunat de fluentă unde mă duce vehiculul lui. Am prins cuvintele cheie S-bahn, u-bahn şi am decis să îmi încerc norocul. Cînd mi-am dat seama că nu opreşte în staţii decît dacă îi ceri şi că nu am darul clarviziunii şi deci nu ştiu unde mă aflu, am coborît şi am luat un taxi. După o scurtă conversaţie cu şoferul, în care am admirat amîndoi evoluţia Berlinului, trecerea de la o pădure de macarale şi pompe la metropola de azi, am ajuns la apartamentul unde reţinusem o cameră. O intrare într-un bloc vechi, o curte interioară şi iată-mă într-o încăpere cu tavan înalt, vopsită în culori luminoase, întîmpinată de colega mea ziaristă, palidă după patruzeci şi patru de ore cu autobuzul şi de gazdă, un domn înalt şi, vizibil, stresat. Casa împînzită de tablouri, designul interior luminos denotau un temperament artistic, prezenţa enormelor flori roşii de pînză din baie, precum şi volumele despre Barbara Streisand din bibliotecă marchează faptul că gazda noastră este gay. A urmat o discuţie scurtă şi într-o engleză clară despre plata în avans a camerei. Pe loc, imediat, cash.

Nici eu, nici colega mea nu am dormit prea bine după această intervenţie în urma căreia ne şi vedeam bătînd străzile în frig după altă locuinţă. Marea mea durere era însă că pierdusem festivitatea de deschidere şi nu ni se permisese nici măcar să vedem jurnalul de seară la televizor!

Filmul de deschidere fusese Chicago. Razzle dazzling one! Moştenirea creativă a unui coregraf genial Bob Fosse, un regizor cu un fantastic simţ al ritmului şi o distribuţie cu o energie care sparge ecranul a strălucit, uimind, orbind şi cucerind public, critică şi sceptici festivalieri în friguroasa seară de februarie, pe scena şi ecranul celei de-a 53-a ediţie a Festivalului internaţional de film de la Berlin. Recent cîştigător al Globului de Aur pentru cel mai bun muzical, cel mai bun actor într-un muzical, Richard Gere, cea mai bună actriţă într-un muzical Renee Zellweger, şi nominalizat pentru cel mai bun regizor Rob Marshall, cel mai bun scenariu Bill Condon, precum şi actori în roluri secundare John C. Reilly si Queen Latifah, nominalizat la BAFTA pentru aproape toate compartimentele producţiei: muzică, imagine, costume, montaj, machiaj, decoruri, sunet, şi, nu în ultimul rînd, regie şi cele mai bune actriţe, fie în rol principal, fie în rol secundar, Chicago te ţintuieşte pe scaun de la primele secunde.

Alegerea lui Chicago pentru inaugurarea celor zece zile festivaliere nu a fost întîmplătoare. Noua echipă managerială şi de selecţioneri doreşte să dovedească lumii că poate duce mai departe, cu vigoare şi strălucire tradiţia.