Festivalul
Filmului (Indepenent) American (p II)
PATTI CAKE$
Patti Cakes, venit după proiecția cu Moonlight,
în programul festivalului, este o explozie de ritm și de imaginație. Aici
kitsch-ul, din visele bogate în aburi verzi în care apare Dumnezeul rapperilor:
O. Z. Zeus, merge mână în mână cu realismul și sensibilitatea
regizorului Geremy Jasper care aduce pe ecran personaje vii și
vibrante.
Acesta este debutul lui Jasper, care a jucat cartea câștigătoare distribuind-o pe Danielle Macdonald în rolul lui Patti Dombovski, o raperiță din New Jersey. Macdonald mixează la fel de eficient pe ecran ca și în muzică, energia, sensibilitatea empatică și o stare mișto de maturitate. Filmul este foarte bine scris de același Jasper care aduce experiența de regizor de video clipuri în ritmul filmului, în oniricul său dar reușește mult mai mult (Jasper a lucrat cu artiști precum Goldfrapp sau Florence and the Machine - Dog Days are Over. Personajul construit de el, Patti Cake$, visează să ajungă rappăriță, fiind albă, supraponderală și din zona greșită a urbanului. Secretul personajului, dar și al filmului, este această paralelă constantă între vis și realitate adesea nu foarte plăcută a facturilor ce trebuiesc plătite pentru operația bunicii, a mamei care, frustrată și în depresie, cântă karaoke și dansează pe bar îmbrăcată mult mai sumar decât va fi vreodată fiica. Miza luptei ei este realitatea, dar filmul niciodată nu își pierde nici umorul și nici sensibilitatea.
Acesta este debutul lui Jasper, care a jucat cartea câștigătoare distribuind-o pe Danielle Macdonald în rolul lui Patti Dombovski, o raperiță din New Jersey. Macdonald mixează la fel de eficient pe ecran ca și în muzică, energia, sensibilitatea empatică și o stare mișto de maturitate. Filmul este foarte bine scris de același Jasper care aduce experiența de regizor de video clipuri în ritmul filmului, în oniricul său dar reușește mult mai mult (Jasper a lucrat cu artiști precum Goldfrapp sau Florence and the Machine - Dog Days are Over. Personajul construit de el, Patti Cake$, visează să ajungă rappăriță, fiind albă, supraponderală și din zona greșită a urbanului. Secretul personajului, dar și al filmului, este această paralelă constantă între vis și realitate adesea nu foarte plăcută a facturilor ce trebuiesc plătite pentru operația bunicii, a mamei care, frustrată și în depresie, cântă karaoke și dansează pe bar îmbrăcată mult mai sumar decât va fi vreodată fiica. Miza luptei ei este realitatea, dar filmul niciodată nu își pierde nici umorul și nici sensibilitatea.
 |
| Danielle Macdonald în rolul lui Patti Dombovski |
Prietenul ei indian, Jheri (Siddharth Dhananjay)are haz în inadecvarea sa constantă, în modalitatea în care toate planurile sale, născute din cele mai bune intenții eșuează lamentabil, adesea cu consecințe dezastruoase. Îi ierți chiar și vulgaritatea versurilor care, de fapt, nu fac decât să ne dea varianta feminină a obscenităților proliferate repetat și pe toate canalele de raperi, dar mult mai puțin acceptabilă social.
Sample it here...
Este memorabilă secvența în care
Patti, ducându-și bunica în cărucior la cimitir, dă peste Basterd (Mamoudou
Athie, un rocker plin piercing-uri și care beneficiază și de un insolit
ochi albastru, omagiu adus lui Marilyn Manson), care o va ajuta să
își găsească ritmul. Împreună cu prietenul indian, și el indezirabil pentru
rapperii autentici, și cu bunica Nana(Cathy Moriarty, care a debutat în la
terminarea liceului în rolul Vickie La Motta din Raging Bull, al
lui Martin Scorsese, a cărui imagine constituie grafica acestui festival)care contribuie
cu vocea sa hârșită și trecută prin viață la crearea refrenului și a ritmului
piesei.
Poate prin fundalul social al unui orășel de provincie, unde nu se întâmplă nimic major, poate prin puternica legătură pe care Patti o are cu propria familie, poate prin umorul la limita bunei cuviințe, Patti mi-a amintit de faptul că, odată, Homer Simpson a fost declarat una dintre cele mai bune reprezentări ale imaginii paterne din istoria serialelor americane, căci, deși bea și este puțin dus, își iubește copiii, nevasta și se luptă pentru fericirea propriei familii. Tot așa și Patti, în versurile căreia abundă referințele vaginale, nu este cu adevărat împlinită decât când își include întreaga familie în succesul său pe scenă.
LOVING
Richard Loving (Joel Edgerton, care l-a mai jucat pe Tom Buchanan în filmul lui Buz Luhrman Marele Gatsby din 2013) își duce încrâncenarea omului care se luptă cu sistemul, care se teme, într-o țară
liberă, pentru el și familia lui, care nu înțelege cu ce a greșit. Mildred Loving ( Ruth Negga nominalizată și la un Oscar, și la un Golden Globe și la un BAFTA pentru acest rol)subsumează delicat o femnitate care
prin fermitate nu doar ține familia laolată, ci și marchează înțelegerea,
dincolo de legi și societate, a ceea ce este sau nu drept pe această lume.
Judecătorul Leon M. Bazile, de la Tribunalul din Carolina, și-a motivat astfel decizia, din anii 60, de a condamna cuplul, căsătorit în alt stat, la un an închisoare dacă vor continua să trăiască sub același acoperiș: „Dumnezeu a creat rasele alb, negru, galben, malaiezi și roșu /amer-indienii/ și le-a amplasat pe continente separate. Și dacă nu am fi intervenit în aceasta, nu am avea de ce să ne facem griji în privința unor astfel de căsătorii. Faptul că a separat rasele ne spune că nu a vrut ca aceste rase să se amestece.” Să nu încetezi să lupți niciodată pentru dreptul tău de a iubi și de a fi, legal, alături de cel pe care îl iubești.
Intim și tandru, căutând rădăcina iubirii și nu cea a blamului social, Jeff Nichols construiește un film plin de tensiune, dar și de demnitate și căldură umană. Și poate că motivația judecătorului ni se pare acum ridicolă, dar întâlnesc și acum prejudecăți similare privind căsătoria dintre mixtă între români(am căutat alt termen, dar nu am găsit) și romi, sau între persoane de același sex. Textul judecătorului răsună foarte similar cu cel al Coaliției pentru familie, care transmite omenirii, pe alese, în loc de un general și atotputernic „iubește-ți aproapele!”, un mesaj despre ură, segregare și drepturile unora care sunt mai importante și mai legitime decât ale altora.
WIND RIVER
Prejudecățile rasiale duc, în SUA, la ne-raportarea anuală a numărului de femei amerindiene dispărute în fiecare an. Pentru acestea nu există statistici. De aici pleacă povestea din Wind River, un excelent thriller scris și regizat de Taylor Sheridan (autorul scenariului pentru Sicario și Hell or High Water) despre uciderea unei fete în zona Wyoming, la limita rezervației indienilor cu același nume - Wind River. Pelicula le dă ocazia lui Jeremy Renner, Hawkeye din seria Avengers și partenerei sale Elizabeth Olsen, Wanda Maximoff din aceeași serie, să abordeze doluri un pic mai realiste, dar nu cu mult. Renner călărește snowmobil-ul, citește, atent, urmele în zăpadă, este capabil să comunice și să empatizeze cu indienii din rezervație și se dovedește un ajutor neprețuit pentru partenera sa, o agentă FBI cu puteri limitate și care are nevoie, la final, de încurajările lui: „Te-ai luptat ca să supraviețuiești.”
De un realism grafic, Sheridan se dovedește a fi un regizor solid, care atacă tema sărăciei, ca și în celelalte filme scrise de el, completând trilogia frontierei (Sicario frontiera mexicană, Hell or High Water - Texas-ul și acum nordul, Wyoming), sărăcia fiind răul care duce la crimă și la depravare, într-o lume de marginali. Peisajul pustiu, cu vaste întinderi înghețate, care izolează comunitatea de marile orașe, de urban, de o posibilă evadare, joacă aici și rolul ucigașului indirect.
BORN TO BE BLUE
Prezentat de Ethan Hawke, Born to be Blue narează o parte a poveștii lui Chet Baker. Este construit pe un hiatus, pe o pauză forțată de la construirea unei cariere, pe liniște, nu pe ritm. Cei care se așteaptă să vadă un film plin de nerv, de jazz, de ritm, se vor întâlni cu altceva, este un film despre ce înseamnă să încerci să revii, să te lupți, să exiști cu o adicție. Și, în cele din urmă să nu reușești. Este un film despre eșec, nu despre succes, un film despre fragilitate, nu despre izbândă. Un film care demarează greu, își găsește greu ritmul și încă și mai greu tonul.
Regizorul Robert Budreau a căutat să prindă în construcția filmică similitudinile cu o improvizație de jazz folosindu-se inteligent de un pseudo flash back. Dacă în jazz, fiecare muzician din ansamblu are vocea sa, și își trimit unul altuia pase melodice sau ritmice, aici avem de-a face cu o circulație a emoțiilor, pretextul fiind așa zisul film despre tinerețea lui Chet Baker. Pretextul funcționează însă între anumite limite, întrebându-te uneori de ce era necesar de să fie folosită ideea de film, iar întoarcerile în timp nu puteau fi folosite tel quel. Totuși, prin granulație, prin ieșirea în alb negru, filmul din film aduce un plus de poezie și de lirism poveștii. Ethan Hawke este foarte bun în această luptă cu sine, iar cele declarate la începutul proiecției explică de ce, căci lupta cu sine a muzicianului, recuperarea, frica, tentațiile constante sunt, și în viața lui Hawke, sau a prietenilor săi, o prezență de neocolit.
Eforturilor lente, dar tenace de recuperare sunt constant zădărnicite de ariditatea neprietenoasă a spațiilor, precum câmpul proaspăt arat, acoperit de zăpadă din Oklahoma, sau șopronul înghețat, de neîncrederea celor din jur, și mai ales a părinților, excelenți în răceala lor: de zbaterea continuă pentru o slujbă care să asigur supraviețuirea celor doi pauperi care trăiesc în spațiul strâmt din dubița actriței, parcată pe un vârf de stâncă. Dubița însăși aduce ceva concret și poetic în această căutare a realității, a adevărului.
E
greu să faci un film despre adicție, căci adicția reprezintă o stare de eșec
repetat, fiecare victorie este, de fapt, o apropiere de înfrângere. Am recunoscut însă aici sunetul veridic al experiențelor proprii, al dificultății și disperării de a menține o relație cu un om care suferă de o adicție, lupta constantă, căutarea încăpățânată, dorinței de a învinge dependența, pierdute cu fiecare clipă a cedării, a imposibilității de a ieși din cerc.
 |
| The Lovings - Joel Edgerton și Ruth Negga |
Judecătorul Leon M. Bazile, de la Tribunalul din Carolina, și-a motivat astfel decizia, din anii 60, de a condamna cuplul, căsătorit în alt stat, la un an închisoare dacă vor continua să trăiască sub același acoperiș: „Dumnezeu a creat rasele alb, negru, galben, malaiezi și roșu /amer-indienii/ și le-a amplasat pe continente separate. Și dacă nu am fi intervenit în aceasta, nu am avea de ce să ne facem griji în privința unor astfel de căsătorii. Faptul că a separat rasele ne spune că nu a vrut ca aceste rase să se amestece.” Să nu încetezi să lupți niciodată pentru dreptul tău de a iubi și de a fi, legal, alături de cel pe care îl iubești.
Intim și tandru, căutând rădăcina iubirii și nu cea a blamului social, Jeff Nichols construiește un film plin de tensiune, dar și de demnitate și căldură umană. Și poate că motivația judecătorului ni se pare acum ridicolă, dar întâlnesc și acum prejudecăți similare privind căsătoria dintre mixtă între români(am căutat alt termen, dar nu am găsit) și romi, sau între persoane de același sex. Textul judecătorului răsună foarte similar cu cel al Coaliției pentru familie, care transmite omenirii, pe alese, în loc de un general și atotputernic „iubește-ți aproapele!”, un mesaj despre ură, segregare și drepturile unora care sunt mai importante și mai legitime decât ale altora.
WIND RIVER
Prejudecățile rasiale duc, în SUA, la ne-raportarea anuală a numărului de femei amerindiene dispărute în fiecare an. Pentru acestea nu există statistici. De aici pleacă povestea din Wind River, un excelent thriller scris și regizat de Taylor Sheridan (autorul scenariului pentru Sicario și Hell or High Water) despre uciderea unei fete în zona Wyoming, la limita rezervației indienilor cu același nume - Wind River. Pelicula le dă ocazia lui Jeremy Renner, Hawkeye din seria Avengers și partenerei sale Elizabeth Olsen, Wanda Maximoff din aceeași serie, să abordeze doluri un pic mai realiste, dar nu cu mult. Renner călărește snowmobil-ul, citește, atent, urmele în zăpadă, este capabil să comunice și să empatizeze cu indienii din rezervație și se dovedește un ajutor neprețuit pentru partenera sa, o agentă FBI cu puteri limitate și care are nevoie, la final, de încurajările lui: „Te-ai luptat ca să supraviețuiești.”
De un realism grafic, Sheridan se dovedește a fi un regizor solid, care atacă tema sărăciei, ca și în celelalte filme scrise de el, completând trilogia frontierei (Sicario frontiera mexicană, Hell or High Water - Texas-ul și acum nordul, Wyoming), sărăcia fiind răul care duce la crimă și la depravare, într-o lume de marginali. Peisajul pustiu, cu vaste întinderi înghețate, care izolează comunitatea de marile orașe, de urban, de o posibilă evadare, joacă aici și rolul ucigașului indirect.
 |
| Wind River |
BORN TO BE BLUE
Prezentat de Ethan Hawke, Born to be Blue narează o parte a poveștii lui Chet Baker. Este construit pe un hiatus, pe o pauză forțată de la construirea unei cariere, pe liniște, nu pe ritm. Cei care se așteaptă să vadă un film plin de nerv, de jazz, de ritm, se vor întâlni cu altceva, este un film despre ce înseamnă să încerci să revii, să te lupți, să exiști cu o adicție. Și, în cele din urmă să nu reușești. Este un film despre eșec, nu despre succes, un film despre fragilitate, nu despre izbândă. Un film care demarează greu, își găsește greu ritmul și încă și mai greu tonul.
Regizorul Robert Budreau a căutat să prindă în construcția filmică similitudinile cu o improvizație de jazz folosindu-se inteligent de un pseudo flash back. Dacă în jazz, fiecare muzician din ansamblu are vocea sa, și își trimit unul altuia pase melodice sau ritmice, aici avem de-a face cu o circulație a emoțiilor, pretextul fiind așa zisul film despre tinerețea lui Chet Baker. Pretextul funcționează însă între anumite limite, întrebându-te uneori de ce era necesar de să fie folosită ideea de film, iar întoarcerile în timp nu puteau fi folosite tel quel. Totuși, prin granulație, prin ieșirea în alb negru, filmul din film aduce un plus de poezie și de lirism poveștii. Ethan Hawke este foarte bun în această luptă cu sine, iar cele declarate la începutul proiecției explică de ce, căci lupta cu sine a muzicianului, recuperarea, frica, tentațiile constante sunt, și în viața lui Hawke, sau a prietenilor săi, o prezență de neocolit.
Eforturilor lente, dar tenace de recuperare sunt constant zădărnicite de ariditatea neprietenoasă a spațiilor, precum câmpul proaspăt arat, acoperit de zăpadă din Oklahoma, sau șopronul înghețat, de neîncrederea celor din jur, și mai ales a părinților, excelenți în răceala lor: de zbaterea continuă pentru o slujbă care să asigur supraviețuirea celor doi pauperi care trăiesc în spațiul strâmt din dubița actriței, parcată pe un vârf de stâncă. Dubița însăși aduce ceva concret și poetic în această căutare a realității, a adevărului.
E
greu să faci un film despre adicție, căci adicția reprezintă o stare de eșec
repetat, fiecare victorie este, de fapt, o apropiere de înfrângere. Am recunoscut însă aici sunetul veridic al experiențelor proprii, al dificultății și disperării de a menține o relație cu un om care suferă de o adicție, lupta constantă, căutarea încăpățânată, dorinței de a învinge dependența, pierdute cu fiecare clipă a cedării, a imposibilității de a ieși din cerc.
