AMOUR, de Michael Hanecke

Hanecke declara într-un interviu, despre lucrul pe platoul de filare: „Nu mă pot implica prea profund, căci risc ca totul să devină o ciorbă sentimentală. Încerc să fiu degajat.” Bântuit de poetica proprie, aflată undeva între bisturiul chirurgical și „Lecția de anatomie”, purtător al unei răceli implacabile în fața fragilității umane, transmițător al unor emoții pure, lipsite de compromis, Hanecke intră în forță pe trămul delicat al iubirii unui cuplu vârstnic, aflat în pragul morții. La fiecare sfert de pas, povestea poate aluneca în melodramă, pe măsură ce, implacabilă, nemiloasă, boala o cuprinde pe ... ea.

Culorile stinse, asemeni vieții protagoniștilor, poartă o elegantă discreție, manifestată și prin politețea constantă, prin lungile tăceri, prin absența muzicii aducătoare de emoție. Clădirea, însăși, prin existența sa fizică, cu scări, coridoare, pereți, uși de navigat, este o concretizare a granițelor fizice, devine limită, închisoare. Dragostea supraviețuiește banalului și domesticității, respiră dincolo de dezagregarea corpului, în care pășitul șubred pe coridorul lung devine o declarație eternă de iubire, iar răsfoirea albumelor foto generează o exclamație simplă:

„C est beau la vie!

Ca fais si long temps!

La longue vie!”

Un film de văzut și re-văzut.