joi, 1 decembrie 2005

40 de lumânări în căutarea dragostei

Sex and Philosophy

Poţi încerca minute, ore în şir să descrii mierea. Poţi vorbi despre culoare, luminozitate, fluiditate, dulceaţă, parfum, dar până nu o guşti, experienţa este incompletă.  Rămâi cu sentimentul că ceea ce se află ispititor în faţa ochilor tăi, are capacitatea de a-ţi produce o bucurie pe care, însă, până când nu vei simţi picăturile aurii pe limbă nu o vei savura.

Cam aşa este experienţa generată de filmul lui Mohsen Makmalbaf. Într-o epocă în care intimitatea pierde teren în fața intensităţii imdediatului, în care poezia şi dulceaţa muzicală a cuvintelor răsună tot mai rar şi mai palid, în care ritmului destins al povestirilor Şeherezadei îi este preferat agresivitatea acţiunii condensate, Makmalbaf filmează un sonet filozofic despre esenţa dragostei. Întrebarea este dacă publicul mai are în zilele noastre capacitatea de a accepta şi, mai ales, de a recepta un astfel de discurs cinematografic.
“Ia-mi oxigenul din aer, dar, chiar dacă mă sufoc, nu-mi lua zâmbetul tău. “ spune Daler Nazarov, poetul, profesor de dans şi iubitor al femeii, caracterul central al peliculei lui Makmalbaf “Sex and Philosophy”.

Filmul începe cu un cadru lung, filmat într-o maşină navingând printr-un oraş cu bulevarde largi. Pe bord, sub parbrizul din faţă, stau aliniate, picurănd ceară şi arzând periculos de frumos, patruzeci de lumânări albe, reprezentând cei patruzeci de ani pe care personajul îi împlineşte în acea zi.  Într-un montaj paralel vedem patru femei,convocate de el la sala de dans, la aceeaşi oră.
Una câte una, iubirile lui caută cheia sălii, ascunsă în interiorul unui trunchi de copac sculptat. Sala de dans, un hangar, cu imense uşi metalice are cabine din care femeile se iscodesc una pe cealaltă. Ele sosesc, ca şi versurile unui sonet, pe rând, repetând cu mici variaţii traseul celei care o precede. Fiecare primește, cadou, un cronometru pentru a măsura secundele de iubire adevărată ale vieții lor.
Naiv și uneori exagerând cu paleta coloristică, filmul are un aer vetust și prăfuit care combină clipurile video ale anilor 80 cu o estetică copleșită de simboluri – de exemplu, trandafirul roșu ținut în gură de una dintre iubite, filmat în detaliu, de la petale, la coadă, panoramând peste buzele roșii ale protagonistei; dansul și îmbrățișare lui cu una dintre ele, la adăpostul unei umbrele portocalii pentru ca apoi să se despartă pe cărarea ce se bifurcă, în V.
Mai mult poem video, pe muzică, filmul este un imn adus feminității, bântuit de lumânări și portocaliu, de ritmuri de tango și de acordeoane lascive, o căutare care nu se încheie niciodată, căci obiectul căutării este căutarea însăși.

Poate că, undeva, filmul este purtător al unei filozofii poetice, dar căreia nu reușește să îi scuture praful vetustului.

Aici, o mostră: https://youtu.be/5Hzt4c4B4qI