FILMS DE CANNES A BUCHAREST 2013 - VAN GOGH

Ochii albaștri ai lui Jacques Dutronc; pânza peste care culoarea se întinde păstoasă, albastră; floarea de cicoare bleu pe care tontul satului o ține în gură când e pictat. De ce albastru? e ca și cum ai întreba de ce Van Gogh? Maurice Pialat găsește o veridicitate intensă în aducerea pe ecran a ultimelor 269 de zile din viața lui pictorului. CU o scrupulozitate a banalului, regizorul reconstituie epoca, dar dinncolo de obiectele în sine, de hainele croite după moda vremii, ceea ce ne oferă Pialat este ciocnirea unui mediu conservator cu spiritul unui mare artist. Există butada cum că mulți și-ar dori un Van Gogh pe peretele din sufragerie, dar puțini și l-ar dori pe Van Gogh în sufragerie. 

Cumva filmul lui Pialat ne face să înțelegem de ce. De ce această intensitate, această incongruență cu realitatea, această foame de aprobare, dubiile continue și banalitatea creației, care, pentru creator, are firescul unui pahar cu apă.

Pialat nu îl ridică în slăvi pe pictorul a cărui nebunie l-a împins să își taie singur o ureche, și al cărui talent, descoperit postum, îl face cel mai bine vândut artist al tuturor timpurilor. Nu, el ne oferă un fel de autoportret printr-un VanGogh taciturn, încărcat de gesturi banale, cotidiene și înconjurat de oameni „normali” – fiecare un personaj în sine, de la doctorul amuzant, la vecinul roșcat și retardat. 

Fără poezie, fără îndulcitori, fără îmblânziri.

Este remarcabil cu regizorul, împreună cu directorul său de imagine caută și re-crează elemente ale banalululu care au inspirat tablourile lui Van Gogh, gesturile cotidiene ale unui mare pictor, o adiere, o umbră de zâmbet, construirea pozei perfect precum în fragmentul d emai sus unde elementele portretului se combină dinamic într-o mini-lecție regizorală/portretistică: Van Gogh (Dutronc) îl ciufulește amical pe nebunul satului și îi mai dă și o floare de cicoare - de un albastru pur, înainte de a-l picta. 

Fiecare scenă aduce firescul unei existențe, și nu anvergura măreașă a Artistului cu „A” mare: doctorul pisălog și dificultatea înfrângerii chemării la masă. Poezia care crește.... Le temps des cerise, discuția intimă cu Casie. Scena frumoasă în care fratele lui, Theo, mărturisește că nu îi plac tablourile sale, îmbrățișarea furată la dulapul de lenjerie, relația dificilă, dar puternică, cu fratele lui mai mic. Viața lui Van Gogh devine un turbion care îi înghite pe toți cei din jur. Dispariția lui, însă, nu va opri „viața” în loc, ci energia acesteia va continua, va câștiga momentum, de parcă artistul a pornit un tren ce nu se mai poate opri.

ANIMEST 2013 - THE CONGRESS

Congresul | The Congress | The Congress

Director: Ari Folman

Writers: Stanislaw Lem (novel), Ari Folman (adaptation)

Stars: Robin Wright, Harvey Keitel, Jon Hamm

Ooo, animație pentru adulți. În sensul unei povești adulte, nu neapărat în sensul alunecării în pornografie.

De la „A Scanner Darkley” (regia Richard Linklater, 2006), influențat de succesul thrillerelor manga și documentarul „Waltz with Bashir”(al aceluiași Ari Folman. 2008) filmul de animație a cucerit un status aparte. Animația nu mai este doar pentru copii, ci a devenit un vehicol narativ și o modalitate de expresie estetică pentru un cu totul alt public. I s-a adăugat și o dimensiune de explorare filozofică, de administrare a realității în mod diferit, de transmitere a unor realități multiple, de fapt, care există simultan în ființa umană. Dacă în „Waltz with Bashir, Ari Foleman își scoatea din străfunduri demonii personali, născuți din necesitatea memoriei de a epura amintirile violente, aici regizorul propune o conversație alambicată, pe planuri multiple, care se întrepătrund dureros, tragic. Surâsul de Giocondă efemră a lui Robin Wright plutește peste realitate, peste animație, peste vis, peste stază criogenică, peste realitatea unui viitor al ruinelor umane. Câtă dulce tristețe, câtă suavă alunecare în tragism poartă în el prim-planul actriței dezbrăcată de propria ei existență, de propria ei prezență fizică și expresivă.

„The Congress”, sumbru și apăsător este povestea unei actrițe, Robin Wright, care renunță la propria sa imagine pentru a o ceda industriei filmului. Astfel, va trăi veșnic pe „peliculă”, fără ca trecerea anilor să o marcheze, să o schimbe, o imagine controlată și manipulată de industrie.

Producătorul(Danny Huston) îi comunică în termeni clari: „Noi, cei de la Miramount, vrem să te scanăm. Toată - corpul, fața, emoțiile tale, râsul tău, lacrimile, orgasmul, fericirea, depresia... fricile tale, dorurile tale. Vrem să te catalogăm, să te păstrăm, vrem tot ce înseamnă acest... acest ... acest lucru pe nume „Robin Wright”. Și la justificata întrebare „Și ce veți face cu acest... lucrur? Pe care îl numiți Robin Wright?” răspunsul este infernal: „Vom face toate lucrurile pe care Robin Wright nu le-ar face.”

„Vreau să te fac să fii veșnic tânără” spune producătorul executiv.

O binecuvântare, o amenințare, un blestem, vom afla în continuare. Neliniștea acestei cedări se așează încet peste poveste în magistrala secvență a capturării tuturor expresiilor personajului. Tehnica este cea deja utilizată pentru animația din „Avatar”, acolo un simplu instrument de captare, aici vehicol de constrire a unei realități încarceratoare, o referință la felul din ce în ce mai perfecționat în care prezența umană este sintetizată și tranformată în pixeli până când e complet stoarsă de umanitatea propriu-zisă.

Scenaristul și regizorul Ari Folman este unul dintre creatorii serialului „In Treatment” (produs la noi de HBO sub titlul „În derivă”) având ca temă sesiunile de terapiei ale unui psiholog. Poate, de aceea, scufundarea în adâncurile mentalului, mai mult sau mai puțin conștient, intrarea și ieșirea din vis, jocul cu diversele planuri ale realității, amețitoarele morfisme animate, care amintesc de „Yellow Submarine” și de călătoriile sub influența LSD-ului la Beatleși curg firesc . Dar ceva nu le leagă împreună pentru spectatorul obișnuit. Deși bugetul nu este dezvăluit, totuși încasările totale aproximativ 455 000 de dolari sugerează că aici producătorii au rămas pe minus, chiar dacă ideea scenariului pornește de la unul dintre cei mai de succes scriitori de SF - Stanislas Lem. Și chiar spectatorul avizat se poate pierde în planuri, apropouri, texte, subtexte, trimiteri, amintiri, în straturile perceptive ale unui film care funcționează tot atât de complicat precum, creierul.

Partea futuristă, animată este mai puțin interesantă, mai puțin dramatică decât cea „reală” susținută vizual de abundența de prim-planuri ale actriței Robin Wright, filmată de operatorul polonez Mihal Englert.

Într-o secvență citând moartea balerinei Isadora Duncan - o lungă eșarfă fluturând din decapotabila condusă de alter ego-ul animat al lui Robin Wright, pe șoseaua întinsă -, intrăm în zona de „restricted animation zone”, în care nu au acces, ca și în „Who framed Roger Rabitt?” decât „animatele”. Despre alter ego-ul animat Robin Wright îi spune la telefon fiului ei: „It s like a genius designer on a bad acid trip.  Looks like a combination of a Cinderella on heroin and an Egyptian Queen on a bad hair day.” („Este ca și cum ar fi creația unui designer de geniu, care a luat o doză de LSD contrafăcut. Arată ca o combinație între Cenuțăreasa dependentă de heroină și o regină egipteană cu o coafură ratată.”)

Secvențele sar liber de la vis la realitate, la vis, la animație, la halucinație indusă de conservarea criogenică în interiorul animației... Adică un joc colorat cu timpul, cu planurile, cu subconștientul. Ai de ales, intri în joc sau cauți logica.

Imaginile, dar mai ales întrebările ridicate de etica filmului îți stăruie, dincolo de narațiune, în memorie mult după derularea genericului.

ANIMEST 2013 - AFTERSCHOOL MIDNIGHTERS

Petrecerea monstru de la miezul nopţii | Hôkago middonaitâzu | After School Midnighers

Regizor: Hitoshi Takekiyo,  2012,  95 min

Premii:  Festivaluri: Annecy 2013, Raindance FF 2013, Fantasia IFF, Sitges International Fantastic Fil Festival

Visul psihedelic al unui tăietor de cadvre with a grudge against highschool și o obsesie cu fetițele copilăroase japoneze și culorile lor vii cam așa aș defini „After School Midnighters” în care ironia, parodia și thrillerul bântuie culoarele unui liceu japonez.

Să vă mai spun că ghidul, sau personajul principal, sau regele ofuscat al nopții liceului este un manechin anatomic cu un iepuraș tatuat cu marker permanent pe o fesă și desenul unui elefant în loc de sex?

Combianția de slash-movie, animație computerizată și fetițe mereu isterico-vesele ar da gata și pe cel mai încrâncenat spectator. Aici kitsch-ul devine regulă și ridicolul personajelor egocentrice este redus la neant prin simple efecte de slap-stick. O coloană sonoră care combină musicalul cu comediile lui Louis de Funes, o animație care cultivă urâtul, diformul și simplismul fascinează prin ritm, prin absurd, prin energie.

ANIMEST 2013 - ERNEST ET CELESTINE

ANIMEST 2013 - ERNEST ET CELESTINE

O poveste în tonuri de acuarelă.

Un lung metraj de animație este un efort titanic, căci fiecare minut are 60 de secunde, fiecare secundă are 25 de frame-uri, iar pentru 90 de minute de film vorbim de ceva de ordinul a peste 135000 de fotograme. Bineînțeles, în procesul creativ sunt probbail de două ori pe atât. De aceea, „Ernest și Celestine”, lungmetrajul animat după scenariul lui Daniel Pennac lucrat în acuarelă este cu atât mai impresionant.

Ernest este un urs ipohondru și veșnic flămând, iar Celetine o șoricuță curioasă, care ar trebui să facă pe Zâna Măseluță și să colecteze dinți, dar preferă să își deseneze „clienții”. Împreună vor descoperi un complot în care sunt implicați vânzătorul local de dulciuri și dentistul, dar și bucuria companiei celuilalt.

Canale, șoricei, scări care ies din lumea subterană în cea a străzilor și caselor de la suprafață... Se poate face o trimitere la dinamicul „Flushed Away”, dar nu neapărat în avantajul producției hollywoodiene.

„Ernest et Celestine” este o adaptare a ciclului de cărți pentru copii ale lui Gabrielle Vincent, pseudonimul belgiencei Monique Martin, care povestesc, într-un ritm lent, despre prietenia dintre ursul Ernest și colega sa de cameră șoricuța Celestine. Filmul, al cărui scenariu este scris de Daniel Pennac, ne spune cum  s-au întâlnit cei doi, în cu totul alt ritm, plin de acțiune și poante, fără a uita să se oprească din când în când asupra bucuriei unei conviențuiri între doi prieteni - un mic dejun, un gest gingaș, un cuvânt de consolare.

În afară de personaje, filmul reține din cărți farmecul acuarelei, fiecare cadru fiind o lucrare în sine. Fluiditatea pigmentului pe hârtie adaugă lirism și farmec acestei aventuri la capătul căreia se regăsește o prietenie ... boemă.

„Ernest, tu veux attraper toute les maladies du monde”, spune grijulie Celestine. „Ernest și Celestine” m-au cucerit nu doar prin suavitatea desenului, acuarela fiind unul dintre cele mai dificile și mai delicate mijloace de expresie picturală, cât mai ales prin faptul că este un film despre prietenie. Câte din filmele actuale, chiar și cele pentru copii, povestesc despre prietenie, despre cum se poate ajunge, între personalități diferite, la o acceptare și îmbinare a diferențelor.

Cinepolitica Extra Time 2013 - Central Park Five

Central Park Five
documentar, 119 min

Directed by: Ken Burns, Sarah Burns, David McMahon

Production company: Sundance Selects, WETA, Florentine Films, PBS, The Central Park Five Film Project

La un festival dedicat politicului, iată un documentar mai mult despre drepturile omului. Dar oare nu sunt acestea constant încălcate de politic?

Documentarul pleacă de la cazul real a cinci tineri de culoare care sunt acuzați și condamnați pentru că au violat o femeie în Central Park.

În noaptea de 19 aprilie 1989, o joggeriță de 28 de ani a fost atacată brutal și violată în faimosul parc central al New York-ului. A fost găsită cu craniul spart, cu temperatura corpului de 29 C și cu 75% din sânge scurs. Când și-a revenit nu își mai amintea nimic. Investigațiile poliției s-au concentrat asupra unui grup de tineri, negri și Latino, care se aflau în zonă. După lungi și intimidante ore de interogatoriu, cei cinci tineri au „mărturisit”. Condamnați la între 6 și 13 ani de închisoare cu executare, ei au fost exonerați abia în 2002, când un violator în serie a mărturisit că este autorul crimei.

Documentarul creionează portetul unui oraș divizat de diferențele rasiale, ale unui oraș străbătut de o tranșee a inegalității rasiale, unde fiecare grup etnic pare să își spună „fie să nu fie de-ai noștri” („please, let it not be us.”).

Este incredibil cum acești tineri au fost interogați și condamnați atât de rapid pentru a închide gurile mass-media. Nici vorbă de temeinicia meditativă din NYPD, de căutarea justițiară a probelor din CSI New York sau de altă ficțiune pseudo-hollywoodiană care ridică în slăvi justiția americană și sfințenia unui proces „drept” în care nimeni nu este condamnat decât „beyond reasonable doubt” (dincolo de orice îndoială). Când însă vezi cum această nație, cu legendarele sale drepturi - la justiție, la fericire - este atât de vulnerabilă încât în decursul unei săptămâni să culeagă cinci adolescenți, de 14-15 ani,  și să îi acuze, la capătul a peste 30 de ore de nesomn și interogatoriu, de viol și crimă, simți că lumea e mai puțin perfectă. CĂ ceea ce se întâmplă, din punct de vedere al erorilor judiciare și abuzurilor privind drepturile omului („misscarriage of justice and human rights abuse”), e similar în toate colțurile lumii.

În film sunt integrate filmări de atunci, titlurile frenetice ale ziarelor, interviuri cu cei cinci, acum ajunși la vârsta maturității. Este remarcabil faptul că echipa de realizatori a avut acces la imagini ale interogatoriilor propriu-zise. 

Dincolo de fapte în sine, meritul documentarului este de a analiza sistemul și modul în care s-a ajuns la acest monumental eșec, o „o condamnare profundă a mentalității de turmă” (Kristopher Tapley, HIT FIX).

Notă (2016): Ceea ce nu știam când am văzut filmul este că obținerea unei confesiuni, chiar dacă retractată apoi, conduce la o condamnare sigură. Poliția americană folosește o anume metodă de interogare, tehnica REID. Se astimează că între 60 și 100 000 de deținuți sunt condamnați nevinovați în Statele Unite, ceea ce înseamnă că 3-5% din cei încarcerați au fost supuși unui tip d einterogare care a condus la o mărturisire falsă.

Tehnica REID, patentată de firma John E. Reid and Associates, are ca scop să determine o persoană vinovată să se confeseze, dar nu este foarte utilă în a rcunoaște inocența cuiva care se simte vinovat, fie și din alte motive. Experți în psihologie consideră că oricine ar fi supus acestei tehnici va mărturisi la un moment dat, chiar și lucruri pe care nu le-a făcut. Tehnica s-a dovedit extrem de inexactă mai ales în rândul celor vulnerabili psihic: copii sau cei dependenți de droguri. Sigur când e vorba să recunoști că ai furat o mașină sau așa ceva, nu pare mare lucru, dar când, sub presiunea acestei tehnici, un adolescent recunoaște o crimă pe care nu a comis-o, atunci rezultatul poate fi chiar o condamnare la moarte. De aceea, există un curent în justiția americană care dezaprobă folosirea acestei tehnici de interogare, și solicită filmarea ÎNTREGULUI interogatoriu, nu doar a părții confesive finale.

Dacă mărturisești că ai comis o crimă în SUA, este foarte, foarte greu să retractezi în timpul procesului. Pentru un procuror, obținerea unei mărturisiri este achivalentă cu câștigarea procesului, chiar dacă nu există și alte dovezi. De aceea, este important ca suspectul să mărturisească, iar tehnica Reid este cel mai bun instrument pentru a obține acest lucru. În medie durează DOAR 16 ore pentru a sfărâma rezistența unei persoane și a-l(o) face să recunoască.

Cu dragoste, despre dragostea pentru scenă

QUARTET

regia Dustin Hoffman

Ce l-a atras oare pe actorul american Dustin Hoffman către această poveste britanică ce se petrece într-un azil pentru artiștii lirici la pensie? Iubirea pentru muzica lirică? respectul pentru artiști? Dragostea veșnică pentru meserie? Oricare dintre cele trei. Dar odată decizia luată, câțiva dintre cei mai mari actori și artiști lirici ai Marii Britanii s-au grăbit să o susțină. 

Dustin Hoffman (regizor)

Secretul acestui casting fenomenal, atât pentru rolurile principale, cât și pentru figurația specială de fundal – toți mari interpreți de muzică clasică sau de operă – poate fi descoperit în dragostea și admirația profundă a regizorului Dustin Hoffman, dar și a actorului laureat cu un Oscar, pentru scenă, pentru talentul artistic neatins de trecerea timpului chiar dacă uitat sau ignorat de publicului tânăr. Pelicula se constituie într-un manifest vibrant pentru păstrarea valorilor trecutului, pentru comunicarea dintre generații, pentru depășirea propriei condiții condamnată la uitare. Și pentru a doua șansă în amor, indiferent de vârstă.

Maggie Smith și Tom Courtenay

Muzica plutește prin fiecare minut al filmului. Arii celebre sau fragmente de solo-uri instrumentale răsar din fiecare colț al somptuosului conac englezesc, din ascunzișul parcului, plutesc peste podețe, pârâiașe și gazonul perfect întreținut  Căci azilul de bătrâni din film este un loc binecuvântat nu doar din punctul de vedere al „pensionarilor”, cât mai ales al locației - un vechi conac englezesc înconjurat de întinse grădini englezești, în care se desfășoară o mică dramă amoroasă britanică.

Subiectul în sine este destul de inconsistent, dar cu asemenea actori carismatici și sonorități unice, cui îi mai pasă de poveste?!

Muzica este o prezență necesară și concretă în viața „pensionarilor”, dar niciodată mai mult decât în această perioadă a anului, când pregătesc gala anuală de strângere de fonduri pentru a păstra azilul deschis. Pe fundalul muzical și liric al pregătirilor apar tot atâtea intrigi, rivalități și crize pe câte numere sunt incluse în program. 

Dustin Hoffman (regie) și John de Borman (director de imagine) la filmare

Imaginea lui John de Borman („An Education”, „Serendipity”, The Full Monty”) profită din plin de somptuozitatea și eleganța spațiului și traversează fluid și fermecător micile intrigi și marile rivalități ale pensionarilor. Punctul de rezistență al filmului este însă distribuția de mare calibru – dame Maggie Smith care își transferă eleganța, accentuată de vârstă, rolului divei; scoțianul vulcanic Billy Connolly, veșnic cuceritor, ținându-se, în ciuda vârstei după fuste, și flirtând constant cu cameristele; clasicul Michael Gambon în rolul regizorului „larger than life”, îmbrăcat în robe largi și multicolore; minunatul Tom Courtney, prins în tumultul propriilor sentimente, a propriei incapacități de a ierta, la fel de expresiv și vulnerabil ca în anii 60, când definea „free cinema-ul” prin „Billy the Liar”, „Singurătatea alergătorului de cursă lungă” sau „Pentru țară și rege”.

Scenariul este o adaptare pentru ecran a piesei omonime a lui Ronald Harwood răsplătită cu o nominalizare la premiile Laurence Olivier 2000 pentru cea mai bună comedie. Harwood a lucrat multe adaptări pentru ecran, iar una dintre acestea este chiar „Taking Sides”/„Cazul Furtwängler” (2001, regia István Szabó) prezentă în Retrospectiva „Anonimul X”. A câștigat Oscarul pentru ecranizare în 2003 cu drama „Pianistul” și a mai avut încă două nominalizări pentru dificilul „The Bell and the Butterfly”/„Scafandrul și fluturele” (2008) și o adaptare a propriei piese „The Dresser”/„Cabinierul” (1984). 

Să fie acesta motivul pentru care a ales-o Dustin Hoffman? Sau poate acel sentiment de „feel good”, de împăciuire, de reușită prin efort comun? Filmul abundă de astfel de scene, memorabilă fiind însă cea în care rap-ul sau hip-hop-ul se confruntă cu opera. Într-o înfrățire între generații, Tom Courtney, tenorul ajuns la casa de bătrâni  descrie unui grup eclectic de liceeni motivele pentru care iubește arta lirică, iar răspunsul îi vine de la un elev de culoare, sub formă de rap. Mini duelul este urmărit din spatele ușilor de Maggie Smith, cea care îi fusese soție tenorului „doar pentru nouă ore”.

Pelicula are o perfecțiune vizuală amintind de filmele Merchant-Ivory, dar plasate în secolul nostru – vechi reședințe clasice englezești  gazonul tuns perfect, un copac multi-centenar întinzându-ți ramurile fotogenice ca într-o eternă reclamă „Save the planet!”.

 Pauline Collins și Maggie Smith 

Cu toate că textul conține destule scene în care egoismul și spaimele personale pot readuce la o dimensiune firească idilicul peliculei, totuși ele sunt ratate, sau depășite rapid. Quartet își duce la bun sfârșit misiunea de a bucura vizual și auditiv, de a ne prilejui reîntâlnirea cu actori importanți ai filmului britanic, e un regal vizual, sonor și actoricesc. Și?!...  Nimic mai mult. 

Din pântecul Dubaiului, cu încăpățânare

A FALLIBLE GIRL/O FATĂ SUPUSĂ EȘECULUI

regia Conrad Clark, Marea Britanie- China, 2012
Premiul al II-lea - Secțiunea lungmetraj, Gulf Film Festival- Dubai, 2013

Nu pot să nu scriu despre acest film cu totul special, cu totul dificil, cu totul neobișnuit care spune povestea intimă a unei chinezoaice crescătoare de ciuperci în Dubai.

Sang Juan (Lifei)

WTF?! Așa mi-am spus citind neîncrezătoare subiectul filmului. Unde a ajuns lumea? Unde a ajuns globalizarea? Încotro ne îndreptăm?

Ca toate filmele din selecția competiției „Anonimul X” și acesta este un film extrem de personal, extreme de intim, inspirat din povești reale și, de aceea, cu atât mai aproape de adevăr. Aici nu vorbesc de adevărul absolut, sau de cel juridic, ci de adevărul pe care ni-l oferă realitatea atunci când ai interesul și răbdarea să o asculți fără a te arunca în idei preconcepute și păreri atotcunoscătoare.

Pot spune că am acceptat greu, că m-am împotrivit îndelung acestui film care are o vibrație cu totul specială. De ce?

„A Fallible Girl” (regia Conrad Clark)

În primul rând, mi-a arătat un alt Dubai, neașteptat, nu cel din cărțile poștale, al clădirilor înalte fotografiate din elicopter, al insulelor man-made, al celor mai înalte clădiri de pe planetă. Nu, nici vorbă. Mi-a arătat Dubai-ul de azi, de la bază, cu apartamente dărăpănate, cu strada invadată de vânzătorii de șaorma sau alte feluri de mâncare greu de identificat, cu trotuarele înghesuite, cu șantiere arse de soare, cu autostrăzi mai pline decât în America, unde femei în hijab conduc la fel de prost și de agresiv ca pe alte autostrăzi ale planetei. Un loc la limita dintre Hong Kong și „Bladerunner”(1982, regia Ridley Scott), dar fără nici un pic de ploaie.

În al doilea rând mi-a impus un ritm, un ritm în care am intrat greu, căci e lipsit de intensitate narativă. Filmul urmărește viața zilnică a două femei, Lifei (Sang Juan) una mai mult diurnă, conducând o fermă de ciuperci, așezată undeva în deșert, cealaltă, Yaya (Lu Huang), nocturnă, cu un job incert, undeva între prostituată și escortă, amândouă înconjurate de o singurătate. Devenim astfel părtași vieții lor și datorită imaginii intime a lui Raquel Fernández Nuñez, o femeie director de imagine, din Spania. Filmat pe peliculă de 16mm, într-o epocă în care aproape că nici nu mai există laboratoare care să prelucreza acest tip de peliculă, filmul are un rafinament imagistic deosebit. 

Camera stă constant, aproape obsesiv pe prim și gros planuri. Cadre largi, tot atâtea momente de respirație, devin memorabile, ca de exemplu cel în care cele două prietene stau la aceeași masă, în bucătăria/sufragerie, dar privind în direcții diferite. Tot timpul există în cadru o lumină, un reflex, o lucire , de parcă lumina orbitoare a soarelui diurn s-ar fi transferat asupra surselor de iluminat nocturne, lipsindu-le de mister și intimitate. Neoane cu tentă verzuie, luminile îndepărtate ale orașului, văzute din mașină, exterioarele albite din care soarele pârjolitor a stors orice urmă de culoare și pe care le-a pervertit, după emoțiile personajelor, surprinzător, într-un albastru deschis.

„A Fallible Girl”

În al treilea rând m-a dus într-o lume inedită, cea a imigranților din Dubai, o lume a perifericilor, o lume a negoțului, a celor care se află la marginea unei culturi, a unei religii, la răscrucea drumurilor dintre Asia; Europa și Africa. Spațiile în care am intrat, spațiile în care co-există această conglomerare umană, stau sub semnul derizoriului, al insalubrului, al minimului. Ele au o melancolie născută din sordid, din sărăcie, dintr-o zbatere a supraviețuirii. Garsoniera pe care o împart cele două fete este veșnic cu draperiile trase, cu geamurile murdare, cu un balcon lung pe care se refugiază Lifei când are de purtat negocieri telefonice. Yaya lucrează într-un bar cu multe oglinzi și canapele lungi pe care stau, ca niște păpuși stricate, asiatice machiate, în fuste scurte, așteptându-și, interminabil, clienții. Ferma de ciuperci e o hală plină de rafturi metalice unde sub lumina bolnăvicioasă a neoanelor sunt aliniați butuci înveliți în plastic, udați și îngrijiți continuu de niște lucrători ce par a fi fost extrași din grămada de pantofi de la un magazin de haine second hand.

Regizorul, britanicul Conrad Clark, ne duce în stomacul balenei, în pântecul marelui oraș, acolo unde se rumegă și se consumă existențe. În zare se zăresc noile clădiri de oțel și sticlă ridicate cu banii exportului de petrol, iar noi, spectatorii, o urmărim up-close pe Lifei (Sang Juan), o chinezoaică neîmblânzită, îndărătnică, voluntară și independentă care din nisip va face o afacere de succes. Crescătoria de ciuperci este ireal de reală sub halogenele din deșert, cu șirurile de buturugi, comandate în China, din care cresc ciupercile de forme banale, recognoscibile. Lucrătorii sunt un amestec de arabi săraci, refugiați africani și orice alte popoare se mai nimeresc în zonă, iar în film se joacă pe ei înșiși, contribuind la veridicitatea poveștii.

„A Fallible Girl”

Elementele de realitate și ficțiune se întrețes. Ferma de ciuperci există cu adevărat și, după cum ne povestește Huang Lu, una dintre actrițele filmului, a fost înființată de o chinezoiacă. Aceasta a plecat din China natală pe urmele iubitului ei, întors în Europa, și s-a oprit undeva, la jumătatea drumului  în Dubai, unde a pornit propria afacere. Actrițele sunt la prima experiență de acest gen, iar repetițiile au durat cu mult mai mult decât filmarea propriu-zisă. Nu au lucrat cu un scenariu clar, ci cu idei și situații. O singură frază propusă în scenariul-sinopsis „Yaya is waiting” („Yaya așteaptă”) putea fi filmată pe parcursul unei zile întregi, spune actrița.

Filmul are o valoare certă de documentar urban, dar el spune, mai ales, o poveste profund umană, cea a imigrării, a integrării proprii într-un spațiu și într-o cultură căreia nu îi vei aparține nicicând, dar în care trebuie să trăiești.

Lăsați-vă prejudecățile acasă. Veniți să vedeți un film intim și intens, dus în spate de unul dintre cele mai puternice personaje feminine pe care le-am văzut recent,  Lifei (Sang Juan), care „duce în spate”, aproape la propriu, și o cameră de filmat intruzivă, indiscretă și cu atât mai implicantă.

Scufundați în Slovacia rurală, despre rasism

Můj pes Killer/MY DOG, KILLER/CÂINELE MEU, KILLER

regia Mira Fornay, Slovacia- Cehia, 2013
Hivos Tiger Award, Festivalul Internaţional de Film de la Rotterdam, 2013

În ciuda numelui, și a personajului principal, pitbull-ul Killer, acesta nu este un film despre câini. Sau este, dar doar în măsura în care animalele pot deveni arme.

„Můj pes Killer/Câinele meu, Killer”

Cehov spunea că dacă în actul întâi ai o pușcă agățată de perete, aceasta va trebui să tragă până la sfârșitul actului trei. Un principiu al scriiturii dramatice universal valabil. De aceea filmului regizoarei Mira Fornay, care debutează cu o lungă secvență în care un pitbull este antrenat să atace și să sfârtece o bucată de cârpă, are o linie narativă clară. Singura întrebare rămasă este cine va fi victima și de ce?

Demersul regizoarei Mira Fornay este unul puternic personal și foarte clar definit: „Această poveste, spune ea, este una despre cum se nasc în mințile noastre idei și prejudecăți care la rândul lor influențează societatea în care trăim. Una dintre emoțiile cele mai puternice, mai dureroase și mai, potențial, periculoase, este rușinea - mai ales pentru cei care nu înțeleg de unde vine și cum să o gestioneze.”

 Adam Mihal (Marek)

Soarele răsare peste un sat idilic unde tânărul Marek (Adam Mihal) arde împreună cu tatăl său cauciucuri pentru a păstra, în vie, temperatura mai ridicată. Tânărul este clar definit ca etnie și ideologie – un skinhead neo-nazist în Slovacia de astăzi. Slovacia este unul din statele cu o puternică mișcare rasistă, în care se practică, încă, segregația etniei rrome în școli.

Marek, aka Marko este furios, acesta este sentimentul care îl definește și îl ghidează în viața. Face parte dintr-un grup de arte marțiale împreună cu o gașcă mai mare de neo-naziști. Nu se remarcă prin nimic special, nici în viață, si nici în grup. Este tolerat, totuși, datorită câinelui lui, Killer, un pitbull de rasă pură. De fapt, ar fi fost exclus demult din cauza „rușinii” ce planează asupra familiei sale. Mama lui a fugit de acasă, cu mai mult de șase ani în urmă, cu un rrom cu care a avut o relație și de unde a rezultat chiar un copil.

Regizoarea Mira Fornay nu ne servește conflictul pe tavă, ci între drumuri lungi, fie pe jos, fie pe motoretă, între sat și oraș, din frânturi de conversație și din bucăți de informație strigate acuzator. Din acest du-te-vino căpătăm un sentiment al distanței precum și pulsul vieții cotidiene;  defilăm milităros printre blocurile ex-comuniste cu skinheads-ii strâns grupați; călătorim în mașina plină de vorbe nespuse alături de Marek și de mama lui, el cu buzele strânse, ea cu o disperare a dezvinovățirii; sau străbatem peisajul la înserat, pe motoretă, cu un copil răpit sub pretextul unui joc. 

Camera este umăr la umăr cu personajul principal, aproape în cârca lui, urmărindu-l în aceste drumuri, simțind acumularea de furie și frustrare. Deși subtextul tuturor discuțiilor și al tensiunii este segregarea, disprețul și ura față de etnia rromă, ea devine atotcuprinzătoare în momentul în care se poate citi pe ușa cafenelei locale un anunț surprinzător: „Local interzis rromilor”. Surprinzător pentru că astfel de anunțuri nu am mai văzut decât în filmele cu Ku Klux Klan, care se petrec în alt secol, pe alt continent -în Sudul Statelor Unite. Atunci negrii nu aveau voie în același localuri ca și alibi, trebuiau să stea la coada autobuzului și să folosească toalete separate. Dar acest anunț aparține zilelor noastre, Slovaciei de azi. Și, să nu ne amăgim, ar putea foarte bine să fie afișat și într-o cârciumă din România. 

Cadru din filmul „Můj pes Killer”/„Căinele meu, Killer” (regia Mira Fornay)

Demersul artistic al Mirei Fornay este cu atât mai valoros cu cât ea a lucrat cu o distribuție neprofesionistă, de skin-heads autentici: „Am lucrat cu amatori aleși din zona respectivă, dintre pierde-vară locali. Știau de la bun început că eu nu sunt de acord cu niciuna dintre ideile lor despre ura și intoleranța colectivă. Am vorbit mult cu ei despre propria lor copilărie, despre visele lor din copilărie, despre visele lor de acum. Am încercat să privesc lumea din punctul lor de vedere și mi-am înnăbușit propriile mele sentimente negative față de ura lor pentru tot ceea ce este diferit.” 

Stilistic pelicula este dominată de o lumină rece, de o distanțare tăcută și înverșunată. Filmată la vremea în care pământul iese din iarnă, în care frigul stăruie pustiitor și primăvara nu se simte, povestea are foarte puțin dialog, iar lătrăturile câinelui  alăturate zgomotului bâzâitor al motoretei pe care se plimbă Marek sunt zgomotele dominante pentru o oră și jumătate. Coloana sonoră impecabilă dezvăluie subtil ceea ce e esențial în poveste, mai ales când, la final, scena definitorie a filmului se petrece într-un întuneric cvasi-total, în care mai mult ghicești decât vezi tragedia.

Această economie de mijloace nu lasă loc empatiei, ci construiește matematic un discurs clar și précis despre rușine, dorința de a aparține și tragedia născută din intoleranță. Filmul a câștigat un premiu Tiger la festivalul de la Rotterdam anul acesta.

Simplu, despre Africa în schimbare

GRAND COMME LE BAOBAB/TALL AS THE BAOBAB TREE 

regia Jeremy Teicher, Senegal- SUA, 2012 

Premiul pentru Cel mai bun film acordat de Juriul Doha-Giffoni, Festivalul de Film Doha-Tribeca, 2012

„based on true stories”

Dior Ka (Coumba)

La 18 ani, Jeremy Teicher, regizorul filmului, a participat la un proiect umanitar în Senegal. Atunci a lucrat cu un grup de elevi cărora le-a dat câte o cameră digitală și i-a trimis să își filmeze propriile povești, parte a vieții lor zilnice. Rezultatul a fost o serie de scurte mărturii, extrem de personale și un scurt documentar, This Is Us. Consistența și simplitatea acestor mărturii directe a impresionat publicul din întreaga lume, iar Teicher a câștigat  o nominalizare la Student Film Awards.  

Dar între britanic și pământul arid, bântuit de vaci costelive, fantomatice, presărat cu baobabi bulboși s-a format o legătură profundă. „Tall as the Baobab Tree” este întoarcerea tânărului regizor la Africa.

Jeremy Teicher la filmare

Regizorul și-a propus să spună povestea a două surori, Coumba (Dior Ka) și Debo (Omul Ka) și luptei lor pentru evitarea căsătoriei forțate a celei mai mici dintre ele, în vârstă de doar 8 ani. Interpretele,  neprofesioniste ca și ceilalți protagoniști ai filmului, sunt surori atât în viața reală, cât și în film. Pentru ele căsătoriile aranjate pentru fete, chiar atât de mici precum Debo, sunt o tradiție împământenită și des întâlnită. Acțiunea se petrece într-un sat din Senegal, la marginea orașului, la marginea modernității. Dacă fata cea mare, Coumba, a reușit să termine școala generală și să intre la liceu, pe cea mai mică o așteaptă un destin mai puțin optimist. Când fratele lor este accidentat, pentru a putea plăti datoria la medic, tatăl găsește soluția de a o mărita, pe bani, bineînțeles, pe Debo, aflată abia la începutul parcursului școlar. În timp ce mama, pasivă, gătește cina, Coumba, sora cea mare, caută cu înverșunare o cale de scăpare. Ea ajunge să calce cuvântul tatălui și, pe ascuns, să găsească de lucru la oraș. Disperarea celor două surori crește cu cât se întețesc căutările tatălui pentru un mire. Acestei conspirații li se alătură și un prieten de la școală, și chiar fratele mai mare, dar nu și mama care fusese și ea măritată de mică. Fratele mare se reface și e din nou capabil să se întoarcă la muncă, Coumba reușește să adune banii, dar bagajele sunt deja făcute pentru Debo. Cu întreaga „avere” înghesuită într-un mic sac de sport albastru și părul cu grijă împletit de mamă, Debo așteaptă ca tradiția, prin bătrânul satului, să îi pecetluiască destinul.

Omul Ka (Debo)

Povestit cu mijloace narative extrem de simple, liniar, urmărind perspectiva surorilor, filmul cucerește sufletul spectatorilor datorită interpreților neprofesioniști și a peisajelor superbe. Cele două surori, o combinație de fragilitate și înverșunare, își țin spaima în frâu, complotează la lumina lumânării și sunt profund afectate de deciziile adulte pe care trebuie să le ia singure. Amândouă, tipologii diferite, sunt cuceritoare prin gingășia uneia față de cealaltă, prin puterea pe care și-o transmit una celeilalte. Meritul regizorului este acela de a fi descoperit și ocrotit relația lor reală, de surori. Ceilalți interpreți, majoritatea locuitori ai satului Sinthiou Mbadane, sunt la fel de apropiați de propriile personaje, deși nici unul nu a avut de-a face cu cinematograful înaintea acestui film. Mama fetelor, Mboural Dia este „mamă a mulți copii”, după cum este descrisă pe site-ul filmului (http://tallasthebaobabtree.com). Ea este vecină cu Alpha Dia, interpretul lui Silèye, fratele mai mare, care a ratat intrarea la școală, ca și personajul său din film, și cu Cheikh Dia, interpretul prietenului lui Coumba, Amandy, care, asemeni personajului, face parte din prima generație de copii educați ai satului.

Mboural Dia (mama)

Acestei veridicități incontestabile, i se adaugă o imagine superbă, realizată de Chris Collins, cu un HDDSLR. Culorile aride, casele acoperite cu stuf, uscăciunea care parcă absoarbe umezeala și din ochii spectatorului sunt în contrast cu culorile vii ale hainelor purtate de protagoniști – portocaliu, roșu, ocru – care însuflețesc peisajul bântuit de vacile fantomatic de albe, cu coarne lungi, pășind majestuoase în căutarea ultimelor fire de vegetație. Adesea, precum Silèye în film, păstorii trebuie să se cațere în baobabii cei înalți pentru a tunde câteva frunze pentru rumegătoarele domestice.

„Tall As the Baobab Tree”

Un film generos în simplitatea sa, intim care spune cu respect o poveste despre Africa zilelor noastre, aflată la granița dintre tradiție și modernitate.

ANONIMUL 2013 – COMPETIȚIA la București

Anul acesta este un an special pentru festivalul Internațional al Filmului Independent Anonimul. Este ediția a X-a. Pentru mine a fost prima... la care am participat, și a fost foarte nouă. Am ajuns în fața proiecțiilor propuse de o echipă deja rodată, formată din directoarea festivalului, Miruna Berescu, Irina Margareta Nistor, și, mai ales, selecționera filmelor din competiție, Ludmila Cvikova.

Iuri Bîkov primind trofeul „Anonimul X”

Filmul este o artă care se face cu pasiune, inteligență, tenacitate, uneori umor,  dar, mai ales, cu bani. Bani pentru filmări, actori, drepturi, montaj, atâtea elemente care țin de tehnic, de practic, de concret. Dar ceea ce propune competiția de la „Anonimul” Sfântu Gheorghe, este cu atât mai valoros. Ludmila Cvikova a adunat din festivaluri cele mai interesante producții independente, filme de suflet în care autorii lor s-au implicat până peste cap. 

Regizorul afgan Barmak Akram, cu banii câștigați ca premiu pentru filmul său precedent, Kabuli Kid, a cumpărat o cameră modestă și a plecat în Afganistan, unde, după un scenariu abia schițat și dezvăluit pe parcurs actorilor, a realizat WAJMA, AN AFGHAN LOVE STORY, (Wajma, o poveste de dragoste afgană, regia Barmak Akram, Afganistan- Franţa, 2013; Cel mai bun scenariu, Festivalul de Film Sundance 2013).

Tall as the Baobab Tree

Studentul Jeremy Teicher a câștigat nototrietate după un sejur în Senegal unde a ajutat elevii unei școli dintr-un sat fără electricitate și fără apă curentă să își spună propriile povești pe mini-camere digitale (de exemplu Coumba Dia, care joacă și în film http://vimeo.com/16232583). Proiectul său This Is Us a primit bursa „Lombard Public Service Fellowship” și o nominalizare la Student Academy Awards. Astfel s-a îndrăgostit de loc, de oameni, de peisaje. S-a întors și a pus cap la cap o poveste de viață, despre iubirea a două surori, și astfel a filmat primul său lung-metraj jucat exclusiv de amatori, TALL AS THE BAOBAB TREE (Înalt, cât baobabul, regia Jeremy Teicher, Senegal- SUA, 2012; Premiul pentru Cel mai bun film acordat de Juriul Doha-Giffoni, Festivalul de Film Doha-Tribeca, 2012).

The Major

Regizorul rus Iuri Bîkov, a fost implicat adânc în toate fazele realizării filmului său The Major (Maiorul, selectat Semaine de la Critique, Cannes 2013; Horizons, Festivalul Internaţional de Film de la Karlovy Vary, 2013 și câștigător al trofeului Anonimul, 2013). A scris scenariul, a semnat regia, a făcut muzica și a mai și jucat rolul principal în acest thriller sumbru cu un „look”  post-apocaliptic din Rusia.

Încă de la conferința de presă am înțeles că selecționera festivalului, Ludmila CVIKOVA, este „a woman with a mission”, iar misiunea sa este aceea de a aduce în fața publicului acele pelicule atât de personale încât realizatorul a trecut de impasul financiar inerent oricărui proiect cinematografic și, luând camera în mână, cu actori amatori, și cu un scenariu inspirat din realitate, a făcut, sau mai exact și-a făcut, filmul. Pentru competiția „Anonimul”, filmul independent și filmul de autor devin sinonime.

S-ar putea ca aceste filme atât de încrâncenat personale să nu își găsească o distribuție largă, să nu își afle calea spre public decât prin intermediul unui festival precum cel de la Anonimul. Cu atât mai lăudabilă este inițiativa organizatorilor de a le aduce și în fața publicului bucureștean, la sala Studio, între 30 august și 1 septembrie.

Programul: http://amichim.blogspot.ro/2013/08/programul-retrospectivei-bucurestene.html

Din noul Afganistan, cu dragoste

WAJMA, AN AFGHAN LOVE STORY

regia Barmak Akram, Afganistan- Franţa, 2013
Cel mai bun scenariu, Festivalul de Film Sundance 2013

„based on true stories”

Barmak Akram, regizorul

Pelicula începe cu o vedere prin parbrizul unui camion militar a traversării unui râu de munte într-o zonă minată din Afganistan. Pe malurile râului stânci date cu var semnalizează zona de siguranță, iar cei care lucrează la deminarea terenului sunt afgani, echipați de ONU, sau o organizație internațională similară. Trecem brusc apoi la o casă în Kabul, cu poarta de fier, cu fiul care crește cîini de luptă, cu o cină tradițională la lumina lămpii cu petrol, căci s-a tăiat curentul electric și unde facem cunoștiință cu cele două personaje principale ale acestui love story – fata din familia tradițională (Wajma Bahar) și tânărul hipster(Mustafa Habibi) întors din emancipatul Iran.
Pe străzile Kabul-ului burka a fost coborâtă, dar oare mentalitatea a dispărut și ea? Răspunsul îl dă, parțial, filmul. Wajma acceptă o relație cu tânărul hipster, și chiar întâlniri clandestine la el în apartament. El îi face promisiuni și îi declară dragoste veșnică. Este primită la universitate să studieze legea, dar, probabil, că nu va putea merge căci... rămâne însărcinată.

Wajma Bahar (Wajma)

Regizorul filmului, Barmak Akram trăiește de la vârsta de 14 ani refugiat la Paris. Crescut într-o altă cultură, într-o altă mentalitate, s-a întors în Afganistan pentru a povesti lumii o realitate puțin cunoscută. A luat o cameră, câteva din poveștile cunoscuților săi și o mână de actori semi-profesioniști pe care i-a pus în situații aproape reale. Montajul l-a făcut pe loc, o zi de filmare, o zi de montaj, sau două zile de filmare, o săptămână de montaj. Nu a îndrăznit să spună nimănui în Afganistan care este subiectul filmului și a păcălit pe rând atât autoritățile cât și actorii implicați. Căci el spune povestea unei fete care rămâne însărcinată cu un băiat, iar acesta nu vrea să o ia de nevastă. Gestul lor aduce dezonoare familiilor, dar mai ales familiei fetei căci băiatul motivează refuzul pretextând că fata nu era virgină. Chiar dacă Wajma are 20 de ani, educația ei sexuală se apropie de cea a unui copil și este incapabilă să înțeleagă acest refuz. Crescută cu toleranță de familie, este cu atât mai puțin capabilă să înțeleagă reacția extremă a tatălui care e gata să o omoare din bătaie. Dar legile tradiției ți ale Kabul-ului i-ar da voie părintelui, sau fratelui, sau oricărei rude lezate să îi omoare pe amândoi.


Barmak Akram a filmat singur povestea, dezvăluindu-le actorilor, din mers, scenariul filmului. Astfel el conduce spectatorul, în același ritm cu protagoniștii, în dezvăluirea unei lumi în tranziție, cu nunți strălucitor de kitsch  dar unde bărbații și femeile stau, încă, în zone separate, sau în apartamente moderne, cu aceeași mobilă PAL, unde el îi cântă ei la chitară o serenadă pe o insuportabil de agresivă coloristic plapumă mov. Aceea este probabil seara în care cei doi vor face dragoste, o scenă care, deși filmată, după mărturisirea regizorului, nu va rămâne în montajul final. Actrița speriată de posibilele consecințe l-a rugat să o scoată din film.

Regizorul continuă să negocieze realitatea filmării în care este scenarist, cameraman, editor și producător cu nevoile narative ale unui film destinat, de la bun început, unui public vestic. Acest DYI(Do It Yourself) filmmaking, curat guerilla, dă peliculei un aer de documentar și o veridicitate cu atât mai prețioasă cu cât este obținută din clandestinitate.

În ceea ce privește personajele, cei doi tineri interpreți sunt studenți la o școală de actorie, tatăl Wajmei (Haji Gul Aser) o prezență cinematografică remarcabilă, este mai experimentat, fiind protagonist și în filmul de debut al regizorului Kabuli Kid, dar ceilalți membri ai distribuției sunt, cu toții, amatori.

Haji Gul Aser (tatăl)

Situațiile, locațiile, interpreții sunt luați din realitate dar pentru a crea un film, regizorul a făcut mai mult, a compus și muzica, iar unele dintre scene erau filmate pe ritmul muzicii pre-înregistrate. Akmar recunoaște că aceasta este inspirată din stilul de lucru al lui Sergio Leone.

Probabil că va mai dura ceva până când acest mic proiect, devenit succes internațional și chiar propunerea de Oscar a Afganistanului va putea fi vizionat în sălile din Kabul. Dar faptul că a fost făcut, este o dovadă că până și o societate opresată și profund marcată de islamismul de stat își poate recâștiga toleranța și poate recupera pasul către modernitate. Chiar dacă acesta începe cu dreptul femeii de a nu păstra un copil nedorit.

Filmul poate fi urmărit în Retrospectiva Festivalului Anonimul X, la București. Link la program și comentarii aici.

Programul Retrospectivei bucureştene a Festivalului Anonimul 10, 2013

CINEMA STUDIO

Vineri, 30 august 2013

• ora 13.30 - 15.00 Muj pes Killer / Câinele Meu, Killer/ My Dog Killer

Regia: Mira Fornay (Slovacia - Cehia), 90'
Competiţie lungmetraj

• ora 16.00 - 17.45 A Fallible Girl / O fată supusă greşelii

Regia: Conrad Clark (Marea Britanie - China), 104'
Competiţie lungmetraj

• ora 18.30-20.05 Quartet

Regia: Dustin Hoffman (Marea Britanie), 95'
Actori în spatele camerei

• ora 20.30 - 21.30 Omnibus Anonimul 10

Kazimir (Regia: Dorian Boguţă, 22') & Un duet (Regia: Andi Vasluianu, 7') & Retur / Square One (Regia: Emanuel Pârvu, 16')
În prezenţa regizorilor

Sâmbătă, 31 august 2013

• ora 11.00 - 12.30 Quartet

Regia: Dustin Hoffman (Marea Britanie), 95'
Actori în spatele Camerei

• ora 13.00-13.45 Omnibus Anonimul 10

Kazimir (Regia: Dorian Boguţă, 22') & Un duet (Regia: Andi Vasluianu, 7') & Retur / Square One (Regia: Emanuel Pârvu, 16')

• ora 16.00-17.50 Taking Sides / Cazul Furtwängler

Regia: István Szabó (Franţa - Marea Britanie - Germania - Austria), 108'

• ora 18.30 - 20.00 Wajma, An Afghan Love Story / Wajma, o poveste de dragoste afgană

Regia: Barmak Akram (Afganistan - Franţa), 85'
Competiţie lungmetraj

• ora 20.30 - 21.15 Proiecţie filme câştigătoare Secţiunile de Scurtmetraj

Cel mai bun scurtmetraj animaţie: Tarazoo / Scale (Regia: Ramin Rahbar (Iran), 1') / Cel mai bun scurtmetraj ficţiune: Tuns, ras şi frezat (Regia: Bogdan Mureşanu (România), 12') / Premiul Ovidiu Bose Paştină: Vaca finlandeză / The Finnish Cow (Regia: Gheorghe Preda (România), 20') / Premiul Special: Vocea a doua (Regia: Daniel Sandu (România), 13')

Duminică, 1 septembrie 2013

• ora 11.00 - 11.45 Proiecţie filme câştigătoare Secţiunile de Scurtmetraj

Cel mai bun scurtmetraj animaţie: Tarazoo / Scale (Regia: Ramin Rahbar (Iran), 1') / Cel mai bun scurtmetraj ficţiune: Tuns, ras şi frezat (Regia: Bogdan Mureşanu (România), 12') / Premiul Ovidiu Bose Paştină: Vaca finlandeză / The Finnish Cow (Regia: Gheorghe Preda (România), 20') / Premiul Special: Vocea a doua (Regia: Daniel Sandu (România), 13')

• ora 13.00 - 14.50 Taking Sides / Cazul Furtwängler

Regia: István Szabó (Franţa - Marea Britanie - Germania - Austria), 108'

• ora 15.30 - 17.00 Scurtmetraj românesc

O umbră de nor (Regia: Radu Jude, 30') & În acvariu (Regia: Tudor Cristian Jurgiu, 20') & 2(Regia: Emanuel Pârvu, 22')
În prezenţa regizorilor

• ora 17.30-19.25 Uroki garmonii / Harmony Lessons / Lecţii de armonie

Regia: Emir Baigazin (Kazahstan - Germania - Franţa), 115'
Competiţie lungmetraj

• ora 20.00-21.40 Mayor / Maiorul / The Major

Regia: Yuri Bykov (Rusia), 99'
Trofeul Anonimul 2013

(Preluat de pe www.liternet.ro)

„Sunt o babă comunistă” - în sfârșit, pe ecrane!

În urmă cu doar trei ani, un sondaj realizat de CSOP în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Romanesc (IICCMER) arăta că 61% dintre români cred că regimul comunist a fost "o idee bună". Astfel, întrebați ce pot spune despre comunism, doar 27% au spus că este o idee greșita, 12% au preferat să nu răspundă, 47% au răspuns că a fost o idee bună, dar prost aplicată și 14% că a fost o idee bună și că a fost bine aplicată.   (http://194.88.148.227/69/e2/5a/d5/raport_sondaj_opinie.pdf?c=1ce19564bfb277d63ff9a3d003dbcfed). 61% dintre români mi se pare un procent imens. Câți dintre germani au regretat Germania nazistă la 20 de ani de la terminarea războiului? Sau câți italieni îl regretă pe Mussolini? România, sau mai exact cetățenii săi, încă își mai analizează propria relație cu dictatura comunistă. În absența unei analize judiciare și a unei condamnări penale, tot ce ne rămâne este demersul personal și cel artistic pentru a ne judeca trecutul.

Luminița Gheorghiu și Marian Râlea în „Sunt o babă comunistă”

De aceea, este cu atât mai valoroasă „Sunt o babă comunistă” cartea lui Dan Lungu, mult-citită și mult-tradusă, și care analizează, prin prisma personajului principal, relația omului simplu cu traiul în comunism. Într-o evoluție lentă, Emilia Apostoae își recuperează emoțional trecutul comunist, preferându-l prezentului post-decembrist, doar pentru a fi confruntată în final cu realitatea dură a acestui trecut. Starea de introspecție a cărții se apropie de romanul Gabrielei Adameșteanu "Dimineata pierduta", dar pe dos : în romanul Gabrielei Adameșteanu, eroina pendula între interbelicul distrus de comuniști și realitatea comunistă opresivă, iar aici, Emilia pendulează între comunismul dispărut și prezentul agresiv, capitalist, greu de acceptat.

Cartea lui Dan Lungu, „Sunt o babă comunistă” a fost și rămâne un best-seller. Publicul cititor a fost cucerit de întoarcerile în trecut ale Emiliei. Ți asta probabil și pentru că, printr-un proces cathartic, ochelarii roz ai Emiliei nu mai pot masca, sau înfrumuseța realitatea trecutului comunist, care include teama de secretarul de partid Dorofte, isteria cosmetizării atelierului în așteptarea vzitei lui Ceaușescu sau disprețul total față de resursele fabricii și micile aranjamente ale Șefului. Pas cu pas se deapănă o poveste despre nostalgie, despre relația cu memoria, despre schimbarea lentă de perspectivă.

De aceea proiectul cinematgrafic propus de MediPro Pictures, cu Stere Gulea regizor și Luminița Gheorghiu în rolul principal, părea o rețetă sigură de succes.

Din păcate, însă, nu este așa. Scenariul original, cu care a fost câștigat concursul de finanțare al CNC în 2007, a fost propus de Lucian Dan Teodorovici, prietenul și colegul de breaslă al lui Dan Lungu, ieșean și apropiat aceluiași ritm molcom și subtil. Dar au urmat cinci ani în care „Sunt o babă comunistă” varianta pentru cinema a fost măcinată, macerată și dospită pentru a se ajunge la un film absolut banal, o variantă simplificată și oarecum simplistă a cărții, care nu excelează nici ca tematică, nici ca poveste, și nici chiar ca interpretare, în ciuda unei distribuții excelente și de mare calibru – Emilia este Luminița Gheorghiu, cu care regizorul a mai colaborat la „Moromeții”, Țucu, soțul ei, este excelentul Marian Râlea, iar fiica întoarsă de peste ocean este spectaculoasa Ana Ularu.

Luminița Gheorghiu și Ana Ularu în „Sunt o babă comunistă”

Filmul „Sunt o babă comunistă” a pierdut aproape tot ce constituia, după părerea mea, farmecul unei cărți inteligente despre reevaluarea memoriei, în favoarea umorului, a comediei, a râsului imediat. E ca și cum am fi pus în același pahar vinul roșu, vârtos și aromat, maturat în butoi, al cărții, cu țoiul de țuică de prună, iute și tare, al umorului de Bărăgan. „Sunt o babă comunistă” a devenit un film despre supraviețuire, despre ieșirea din încurcătură, despre „descurcare” în cheie comedică, despre relațiile de familie, iar partea de explorare a existenței trecute a rămas doar un abur de culoare, niște incursiuni în alb-negru, cu imaginea arsă, amintind de „Moromeții” - datorită aceluiași minunat Vivi Drăgan-Vasile.

Stere Gulea merge cu pelicula „Sunt o babă comunistă” pe traseul deschis de Mircea Daneliuc cu istericele „Patul conjugal” (1993) sau „Ambasadori căutăm patrie”(2003), și continuată de Tudor Giurgiu cu firavul „Despre oameni și melci”(2012). Acum regizorul ne oferă propria sa versiune a supraviețuirii în prezentul capitalist. Are, însă avantajul unei distribuții fantastice.

„Nu știu cum e filmul, dar eu de un lucru sunt sigur, că actorii ăștia sunt foarte buni.” spune, pe bună dreptate, Stere Gulea după ce a fost întâmpinat cu aplauze la sfârșitul proiecției de avan-premieră de la Sfantu Gheorghe, în cadrul Festivalului Anonimul. „Când am început să lucrăm personajele acestea pe care într-un fel, la început, le priveam de sus, am început, încet, încet să le îndrăgesc datorită lor.”

După propria mărturisire, Gulea și-a făcut cu grijă castingul, evitând, după cum recunoaște, greșelile anterioare (se referă oare la distribuția din „Week-end cu mama”, unde Medeea Marinescu – mama părea mai degrabă sora Adelei Popescu decât mama ei?). Încă de la început a avut-o în vedere pe Luminița Gheorghiu pentru rolul Emiliei, dar filmul a prins contur abia când l-a distribuit pe Marian Râlea, nedrept de puțin folosit de cinematografia română, în rolul lui Țucu, soțul Emiliei. Regizorul vorbește animat despre starea unică pe care a avut-o când a intrat în repetiții cu distribuția aleasă. „Marian are acea generozitate și discreție \a actorilor mari\. El îți ridică la plasă.” „Este o chimie care a funcționat între actori. Lucrurile acestea se simt. Poți da indicații, dar dacă ceva nu iese din el, în deplin acord cu el, cu starea lui, din relația lui orice spui nu e de ajuns.”

Memorabilă este, pentru a câta oară!, Valeria Seciu, care revine pe marele ecran într-o apariție elegantă, subtilă, dar totuși plină de vână în rolul doamnei Stroescu, croitoreasa căreia comunismul i-a închis drumul către arte din cauza dosarului. Fiica Emiliei este frumoasa Ana Ularu, angulară și neliniștită, căreia străinătatea pare să îi fii conferit un plus de ADHD, furtună și briză răcoroasă în același timp. Efervescente și pline de viață, Anca Sigartău (sora Emiliei) și Tania Popa(Aurelia) aduc o veselie realistă filmului. E memorabilă scena în care Emilia (Luminița Gheorghiu) încearcă să împrumute bani de la sora ei (Anca Sigartău), iar aceasta înceracă să îi vândă diverse gadget-uri inutile, precum un ventilator roz care pulverizează apă.

 

Regizorul Stere Gulea la filmările de la „Sunt o babă comunistă”

Temele filmului se amestecă și nici una nu preia conducerea narativă. Avem de-a face când cu nostalgia personajului principal, dar flash-back-urile sunt prea scurte pentru a ne permite să fim cu adevărat nostalgici, când cu lupta pentru a supraviețui în România de azi, memorabil fiind trocul țuică pe mere, care definește „cumpărăturile” lui Țucu (Marian Râlea), când cu explorarea relației mamă-fiică, o relație în care mama este gata să sacrifice tot pentru a-și salva fiica de eșecul financiar.

Cu toată lipsa de coerență, filmului lui Stere Gulea „prinde” la public. Este amuzant, înduioșător și tandru. El însuși mărturisește că la filmări, Luminița Gheorghiu, cu care a lucrat în 1987 la „Moromeții”, îi spunea „Măi, Stere, eu credeam că umorul venea de la Victor \adică Victor Rebengiuc\ la Moromeții, dar văd că și tu ai umor.” Dar oare umorul va fi destul pentru a umple sălile?

În ceea ce privește așteptările mele personale de la această ecranizare, speram ca un regizor de calibrul lui Stere Gulea să încerce, ocazie unică, să înțeleagă în profunzime rădăcina nostalgiei pentru comunism a Emiliei, dar și a noastră ca popor, să îmi explice, poate, acel 61%, să demonteze mecanismul sistemului așa cum a făcut-o, atât de bine și subtil, în „Moromeții”. M-aș fi bucurat ca regizorul să prindă, asemeni partenerilor lui Marian Râlea pe platou, mingea ridicată la plasă de scriitorul Dan Lungu prin romanul său „Sunt o babă comunistă” și să primească provocarea lansată de carte - cea a explorării nostalgiei pentru comunism și, mai ales, a trezirii la realitate.