Ochii albaștri ai lui Jacques Dutronc; pânza peste care culoarea se întinde păstoasă, albastră; floarea de cicoare bleu pe care tontul satului o ține în gură când e pictat. De ce albastru? e ca și cum ai întreba de ce Van Gogh? Maurice Pialat găsește o veridicitate intensă în aducerea pe ecran a ultimelor 269 de zile din viața lui pictorului. CU o scrupulozitate a banalului, regizorul reconstituie epoca, dar dinncolo de obiectele în sine, de hainele croite după moda vremii, ceea ce ne oferă Pialat este ciocnirea unui mediu conservator cu spiritul unui mare artist. Există butada cum că mulți și-ar dori un Van Gogh pe peretele din sufragerie, dar puțini și l-ar dori pe Van Gogh în sufragerie.
Cumva filmul lui Pialat ne face să înțelegem de ce. De ce această intensitate, această incongruență cu realitatea, această foame de aprobare, dubiile continue și banalitatea creației, care, pentru creator, are firescul unui pahar cu apă.
Pialat nu îl ridică în slăvi pe pictorul a
cărui nebunie l-a împins să își taie singur o ureche, și al cărui talent,
descoperit postum, îl face cel mai bine vândut artist al tuturor timpurilor. Nu,
el ne oferă un fel de autoportret printr-un VanGogh taciturn, încărcat de
gesturi banale, cotidiene și înconjurat de oameni „normali” – fiecare un
personaj în sine, de la doctorul amuzant, la vecinul roșcat și retardat.
Fără poezie, fără îndulcitori, fără îmblânziri.
Este remarcabil cu regizorul, împreună cu directorul său de imagine caută și re-crează elemente ale banalululu care au inspirat tablourile lui Van Gogh, gesturile cotidiene
ale unui mare pictor, o adiere, o umbră de zâmbet, construirea pozei perfect precum în fragmentul d emai sus unde elementele portretului se combină dinamic într-o mini-lecție regizorală/portretistică: Van Gogh (Dutronc) îl ciufulește amical pe nebunul satului și îi mai dă și o floare de cicoare - de un albastru pur, înainte de a-l picta.
Fiecare scenă aduce firescul unei existențe, și nu anvergura măreașă a Artistului cu „A” mare: doctorul pisălog și dificultatea înfrângerii chemării la masă. Poezia care
crește.... Le temps des cerise, discuția intimă cu Casie. Scena frumoasă în care fratele lui, Theo, mărturisește că nu îi plac tablourile sale, îmbrățișarea furată la
dulapul de lenjerie, relația dificilă, dar puternică, cu fratele lui mai mic. Viața lui Van Gogh devine un turbion care îi înghite pe toți cei din jur. Dispariția lui, însă, nu va opri „viața” în loc, ci energia acesteia va continua, va câștiga momentum, de parcă artistul a pornit un tren ce nu se mai poate opri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu