MOROMEȚII 2 - ÎNAINTE ȘI DUPĂ (2)

(DUPĂ) O gură de umor

După discuția serios politică avută la filmarea din octombrie 2017(despre care puteți citi aici) cu regizorul Stere Gulea, mi-aș fi imaginat că și filmul va reflecta această solidă atitudine anticomunistă. Da, filmul o reflectă, dar o face subtil, în situații încărcate de umor, preluate din carte, dar și adunate laolaltă de regizor și de actori.

Întreagă hâră a satelor românești, la fiecare două replici e cineva luat peste picior, se râde de mincinoși, de leneși, de proști. Bășcălia acidă a lui Moromete, interpretat de Horațiu Mălăele e bântuită de o maturizare a bătrâneții, de o acceptare matură a istoriei pe care nu poți să nu o privești cu tristețe. 

Moromeţii post al doilea război mondial sunt duşi de acasă, răspândiţi, învrăjbiţi. 

O reflexie a realităţii de atunci a României.

M-a bucurat filmul, m-am bucurat să recunosc mari actori pe ecran, atât tineri, cât și consacrați. Stere Gulea reușește să prindă viața, și nu o teză, o dragoste față de loc, un loc plin de blesteme și greutăți, o întâlnire cu o epocă, cu un timp, cu o vreme dificilă a noastră, ca români, făcută cu onestitate și cu foarte mult umor. Mi-a plăcut reglajul fin al actorilor, atât la comuniștii „criminali”, de fapt con-săteni și cunoscuți, precum Andi Vasluianu (Vasile, noul primar), Bogdan Talașman (jandarmul Moise), cât și la sătenii hătri și inteligenți – Horațiu Mălăele (Moromete), Răzvan Vasilescu (Cocoșilă), Gheorghe Visu (Mihai Dimir), Dan Aștilean (Valache). Față de primul Moromeții, totul are parcă o surdină, o patină, gesturile au aceeași iuțeală, dar duc după ele și o domolire a supraviețuirii unui război, a apăsării unei epoci, a tristeții unui timp periculos. Iosif Paștina, interpretul lui Niculae Moromete, este cel care duce, încruntat, firul narativ, care bântuie înnegurat satul, ne găsindu-și seninătatea nici în iubire, ci doar în plecare, când, pe capra căruței care îl poartă spre „altă parte”, zâmbește un zâmbet larg, de june prim.

M-am scufundat în film. Am respirat fiecare cadru, am simțit umorul fiecărei replici, am rezonat cu foșnetele și zgomotele atât de frumos adunate pe sunet de Dana Bunescu. 

M-am întors cu sufletul la satul din Bărăgan în care s-a născut tatăl meu, la umorul acid al locului, m-am întors în timp la frica unei epoci de schimbare trăită de bunicul meu, de mama mea. Am iubit orizonturile cu copaci loviți de trăznet și casa cu prispa scundă, luminată de lampa cu gaz. Pentru mine, cam așa arăta adevărata Românie: iute la vorbă, acceptând un compromis silit/siluit sub amenințare, naivă în așteptările sale, precum tânărul Moromete care își începe ascensiunea de scriitor la oraș. 

Oare ce a mai rămas din ea?

Foto (c) Vlad Cioplea