40 de lumânări în căutarea dragostei

Sex and Philosophy

Poţi încerca minute, ore în şir să descrii mierea. Poţi vorbi despre culoare, luminozitate, fluiditate, dulceaţă, parfum, dar până nu o guşti, experienţa este incompletă.  Rămâi cu sentimentul că ceea ce se află ispititor în faţa ochilor tăi, are capacitatea de a-ţi produce o bucurie pe care, însă, până când nu vei simţi picăturile aurii pe limbă nu o vei savura.

Cam aşa este experienţa generată de filmul lui Mohsen Makmalbaf. Într-o epocă în care intimitatea pierde teren în fața intensităţii imdediatului, în care poezia şi dulceaţa muzicală a cuvintelor răsună tot mai rar şi mai palid, în care ritmului destins al povestirilor Şeherezadei îi este preferat agresivitatea acţiunii condensate, Makmalbaf filmează un sonet filozofic despre esenţa dragostei. Întrebarea este dacă publicul mai are în zilele noastre capacitatea de a accepta şi, mai ales, de a recepta un astfel de discurs cinematografic.

“Ia-mi oxigenul din aer, dar, chiar dacă mă sufoc, nu-mi lua zâmbetul tău. “ spune Daler Nazarov, poetul, profesor de dans şi iubitor al femeii, caracterul central al peliculei lui Makmalbaf “Sex and Philosophy”.

Filmul începe cu un cadru lung, filmat într-o maşină navingând printr-un oraş cu bulevarde largi. Pe bord, sub parbrizul din faţă, stau aliniate, picurănd ceară şi arzând periculos de frumos, patruzeci de lumânări albe, reprezentând cei patruzeci de ani pe care personajul îi împlineşte în acea zi.  Într-un montaj paralel vedem patru femei,convocate de el la sala de dans, la aceeaşi oră.

Una câte una, iubirile lui caută cheia sălii, ascunsă în interiorul unui trunchi de copac sculptat. Sala de dans, un hangar, cu imense uşi metalice are cabine din care femeile se iscodesc una pe cealaltă. Ele sosesc, ca şi versurile unui sonet, pe rând, repetând cu mici variaţii traseul celei care o precede. Fiecare primește, cadou, un cronometru pentru a măsura secundele de iubire adevărată ale vieții lor.

Naiv și uneori exagerând cu paleta coloristică, filmul are un aer vetust și prăfuit care combină clipurile video ale anilor 80 cu o estetică copleșită de simboluri – de exemplu, trandafirul roșu ținut în gură de una dintre iubite, filmat în detaliu, de la petale, la coadă, panoramând peste buzele roșii ale protagonistei; dansul și îmbrățișare lui cu una dintre ele, la adăpostul unei umbrele portocalii pentru ca apoi să se despartă pe cărarea ce se bifurcă, în V.

Mai mult poem video, pe muzică, filmul este un imn adus feminității, bântuit de lumânări și portocaliu, de ritmuri de tango și de acordeoane lascive, o căutare care nu se încheie niciodată, căci obiectul căutării este căutarea însăși.

Poate că, undeva, filmul este purtător al unei filozofii poetice, dar căreia nu reușește să îi scuture praful vetustului.

Aici, o mostră: https://youtu.be/5Hzt4c4B4qI

Caché, regia Michael Hanecke - Despre blamare și vinovăție

“Caché” (în engleză “Hidden”, în română “Ascuns”), cel mai recent film al lui Michael Haneke continuă seria investigaţiilor în domeniul unor concepte filosofice şi psihologice greu de surprins narativ. Hanecke a studiat filozofia, psihologia şi teatrul în Vienna. Cu atitudinea unui profesor răbdător şi metodic, el îşi conduce publicul în dureroase incursiuni în psihe-ul uman. În filmele sale regizorul ia în discuţie concepte precum frica şi manipularea prin frică (“Funny Games”), ura, generată şi alimentată de prejudecaţi, şi violenţa (“Code Inconnu”), iubirea şi manipularea prin iubire (“La Pianiste”). Acum, în Caché, ideea de adevăr, cu derivatele sale – încrederea şi vinovăţia, sunt puse sub lupă.

Într-un univers aseptic, de emoţii tamisate, urmărim degradarea relaţiei dintre Georges Laurent (Daniel Auteuil) şi soţia sa, Anne (Juliette Binoche) în urma apariţiei unor casete în care cuplul pare să fie urmărit. Nu este proliferată nici o ameninţare, nici o cerere, dar pachetele lăsate pe prag încep să fie însoţite de desene criptice. Georges bănuişte cine poate fi sursa şi care poate fi cauza unei astfel de intruziuni elaborate, totuşi nu are curajul să-şi impărtăşească temerile soţiei. Neîncrederea dintre ei creşte cu atât mai mult cu cât Georges este mai aproape de adevăr, dar dispus să comunice tot mai puţin.

Hanecke povesteşte într-un interviu cu Camillo de Marco: "Este un film despre blam în general, despre greşelile personale ale fiecăruia, povestea unui om care îşi acoperă ochii pentru a uita de consecinţe."

Construit folosind filmul în film, cu foarte puţine diferenţe de textură sau lumină între imaginile vizionate de pe casete şi lumea reală, regizorul îşi împinge spectatorul să caute singur răspunsurile. "Folosesc imagini în imagini pentru a destabiliza percepţia privitorului şi a-l îndemna să se întrebe unde se ascunde adevărul. Este o întrebare pe care mi-o pun eu însumi în mod constant şi care mă face să reacţionez. Dar eu sunt doar un invăţător. Nu fac decât să stimulez dorinţa spectatorului de a comunica cu filmul."

Atenţia pentru întrepătrunderea realităţii în imaginea manipulată se extinde şi la construirea decorului, biblioteca din zid în zid şi din tavan până în podea din casa familiei Laurent regăsindu-se stilizată în fundalul emisiunii culturale găzduite de Georges.  Camera fixă şi cadrele largi contopesc perspectiva spectatorului cu perspectiva personajelor. 

Filmul este structurat în cinci acte, asemeni unei piese de teatru, fiecare act fiind punctat de prezenţa/descoperirea/vizionarea unei casete video. Cu fiecare pas suntem mai aproape de adevăr, dar aceasta nu ne ajută să aflăm cine este autorul casetelor. “Spectatorul trebuie să găsească soluţia, să o interpreteze. Eu pun întrebări, el este invitat să le răspundă. De aceea scena finală rămâne deschisă şi nu este aşa de important să afli cine este responsabil. Filmele populiste îţi dau răspunsul înainte să apuci să îţi pui întrebarea. Dar filmele pe care mi le amintesc sunt cele care m-au destabilizat.” , continuă Hanecke.

Ca şi în peliculele precedente, violenţa este prezentă, de această dată pe ecran, şi nu în off, propulsată agresiv de contrastul cu normalitatea, banalitatea ce o înconjoară în film.

Caché i-a adus lui Hanecke premiul pentru cel mai bun regizor, premiul FIPRESCI, precum şi premiul ecumenic anul acesta la Cannes.

Vigniete festivaliere

Black Sun

(Soarele negru)

Povara răului ce s-a comis asupra ta îţi poate frânge, rupe, îndoi caracterul, speranţele, viaţa.  Sau, dacă eşti om, pe bune, NU. 

Când Hugues de Montalembert, regizor de documentar şi pictor, a orbit peste noapte în urma unui atac în propria casă din New York, a cerut ca nimeni dintre membrii familiei sale să nu fie anunţat.  Acela a fost momentul când a preluat controlul asupra poverii, a decis să înfrunte direct consecinţele handicapante ale violenţei.

Pentru un creator de imagini, cum era Hugues, ochii reprezintă nu numai legătura cu lumea, dar însăşi raţiunea de a exista.  Documentarul lui Gary Tarn, care a compus şi ilustraţia muzicală, încearcă să ofere publicului suportul imagistic şi sonor pentru a înţelege povestea lui Montalembert, narată din off de el însuşi. Vocea cu accent franţuzesc, cu inflexiuni dramatice şi uimiri copilăreşti (povesteşte cum până în momentul orbirii, nu întâlnise vreodată, un orb) ne e călăuză pe parcursul acestei lupte curajoase întru re-câştigarea normalităţii reprezentată de independenţă.

După o convalescenţă de trei luni, De Montalembert  a trebuit să se resemneze cu faptul ca a rămas orb pe viaţă. S-a înscris la centrul pentru orbi “Lighthouse” (Farul) din New York, a ieşit singur noaptea pe străzile Manhattanului, iar după un an şi jumătate şi-a făcut bagajele şi a plecat, tot singur, în Indonesia. Acolo a început să scrie despre evenimentele şi sentimentele ultimilor doi ani. Manuscrisul, trimis la Paris, a fost publicat şi a devenit un best-seller naţional şi internaţional. De Montalembert continuă să călătorească şi lucrează la a treia carte.

Această cronologie surprinde prin normalitatea sa, considerând handicapul autorului.  Mărturia lui e presărată cu atitudini de o minunată inconştienţă: “Eram îndrăgostit de o fată şi ştiam că s-a dus în Himalaya şi vroiam să o găsesc.” , cu înduioşătoare detalii: spune despre plimbările cu unul dintre prietenii săi care e pictor, şi care îii descrie străzile că este “un adevărat regal.” , (despre scrierea primei sale cărţi) “Cerneala se termina şi eu nu îmi dădeam seama.  Fata care venea să facă curat îmi spunea ‘Tidada tulis’ – ‘Nu e nimic scris.’; cu ascuţite observaţii sociale: povesteşte cum un prieten extrem de gelos nu avea nici o problemă să îl lase în casă cu soţia lui căci “orbirea şi castrarea sunt legate” în mintea oamenilor; sau gânduri profunde: “Sensul vieţii este viaţa însăşi. Dacă înţelegi asta, te poţi relaxa.” sau “Până la urmă, tot vei fi înfrânt. Vei fi înfrânt de vârstă.” “Văzul este rezultatul creaţiei, nu al percepţiei”. În final, De Montalembert afirmă că orbirea nu l-a împiedicat să trăiască o viaţă normală, că a fost doar un inconvenient, nu o piedică.

Imaginile care însoţesc această minunată mărturie contribuie la crearea unui univers intim, foarte personal, bazat pe percepţie, pe asociere şi juxtapunere, lăsând spectatorul să îşi facă propriile alegeri: cadre largi, din elicoptere, foarte granulate, cu acoperişurile New Yorkului, pietoni mergând pe străzile pline, într-o aglomerare confuză. Odată cu imaginile din Tibet şi Indonezia, însă, aparatul se concentrează pe portrete de copii, ţărani sau preoţi budişti.

Ca şi imaginile, coloana sonoră este complementară discursului din off, subliniind discret elementele dramatice.

“Black Sun” este unul dintre debuturile Festivalului de film londonez bfi-The Times, octombrie 2005.

O selecţie de-ţi lasă gura apă! - Times LFF, Londra – ediţia 49

În luna octombrie se desfăşoară cea de-a 49-a ediţie a bogatului Festival de Film londonez, patronat de prestigiosul cotidian "The Times". O selecţie impresionantă reuneşte sub diverse categorii filme din cele patru zări.  “Films on the Square” (“Filmele din piaţă”) şi “World Cinema” (“Cinematograful lumii”) stau alături de cicluri cu accente naţionale/identităţi geografice bine pre-stabilite: “New British Cinema”, “French Revolutions” precum şi “Cinema Europa”.

Sandra Hebron, directorul artistic al festivalului, a inclus în program peste 180 de filme, acoperind toate genurile cinematografice: de la documentar, la animaţie, de la filme clasice migălos restaurate, la proaspăt aburinde scurt-metraje.

Gala de deschidere a fost insoţită de proiecţia ultimei premiere a lui Fernando Meirelles, "The Constant Gardener" cu Ralph Fiennes şi Rachel Weisz. Gala de închidere, din 3 noiembrie, va include proiecţia celui de-al doilea lung metraj al lui George Clooney, filmat in alb-negru, "Good Night and Good Luck" (cu: David Strathairn, George Clooney, Robert Downey Jr şi Patricia Clarkson)

Regizori consacraţi aduc la rampă cele mai recente creaţii ale lor: Takeshi Kitano (“Takeshis’”), Fraţii Dardenne (“L’Enfant”), Gabriele Salvatores (“Quo Vadis Baby?”), Steven Soderbergh (“Bubble”), Michael Winterbottom (“A Cock And Bull Story”), Philippe Garrel (“Regular Lovers”), Cameron Crowe (“Elizabethtown”), Steve Buscemi (“Lonesome Jim”), Atom Egoyan (“Where The Truth Lies”), Per Fly (“Manslaughter”),  şi Danis Tanovic (Hell).  Alături de aceştia vor fi prezente provocatoarele producţii ale lui Michael Haneke (“Hidden”), Lars von Trier (“Manderlay”), Park Chan-Wook (cea de-a treia parte a trilogiei răzbunării, “Sympathy For Lady Vengeance”).

Alături de autori recunoscuţi şi premiaţi sunt prezentaţi tinerele speranţe ale cinematografului mondial, debutanţi şi nu numai, între care, alături de Fatih Akin (“Crossing The Bridge: The Sound of Istanbul”), Karin Albou (“Little Jerusalem”), Josh Appignanesi (“Song Of Songs”), Kutlug Ataman (“2 Girls”), Lucille Chaufour (“Violent Days”), Gidi Dar (“Ushpizin”), Shin Jane (“Shin Sung-Il Is Lost”), Sergio Machado (“Lower City”), Ali Mosaffa (Portrait Of A Lady Far Away),  este inclus si co-naţionalul nostru, câştigătorul secţiunii Un Certain Regard, Cannes 2005, regizorul Cristi Puiu (“Moartea domnului Lăzărescu”).

Fără să aibă un premiu oficial, Festivalul de Film de la Londra omagiază peliculele de valoare prin: Trofeul Sutherland care se acordă celui mai original şi plin de imaginţie debut festivalier; Premiul Grierson care recunoaşte cel mai bun documentar de lung-metraj; Premiul pentru cel mai talentat cineast din Marea Britanie, sponsorizat de Alfred Dunhill; Premiul Federaţiei internaţionale a criticilor de film (FIPRESCI) pentru cel mai bun primul sau al doilea film al unui cineast, precum şi Premiul Satyajit Ray, acordat de fundaţia ce îi poartă numele, peliculei de debut care se apropie cel mai tare de arta, compasiunea şi umanintatea filmelor lui Ray.

Festivalul îşi întinde aripile şi îşi doreşte să ocrotească filmele ne-născute încă sprijinind comunicarea între producători/regizori/scenarişti consacraţi şi aspiranţi. O serie intreagă de seminarii, prezentări, cursuri, mic-dejunuri etc.sunt tot atâtea prilejuri de întâlniri şi discuţii.

Editorul cotidianului “The Times”, Robert Thomson spune: “Sandra şi echipa sa de la bfi au pus laolaltă un program remarcabil pentru The Times bfi 49th London Film Festival. Efortul organizatorilor de a aduce în faţa publicului din Marea Britanie cele mai semnificative pelicule noi face ca festivalul londonez să devină unul dintre importante şi mai demne de urmat festivaluri din lume. Cu fiecare an, festivalul creşte ca dimensiune şi importanţă, iar Times este mândru să continue a fi sponsorul principal.”

După atăta mândrie naţională, aşteptăm să vedem filmele! Selecţia, însă, deja îţi lasă gura apă.

Ada-Maria Ichim

Londra, 20 octombrie 2005