Cinepolitica Extra Time 2013 - Central Park Five

Central Park Five
documentar, 119 min

Directed by: Ken Burns, Sarah Burns, David McMahon

Production company: Sundance Selects, WETA, Florentine Films, PBS, The Central Park Five Film Project

La un festival dedicat politicului, iată un documentar mai mult despre drepturile omului. Dar oare nu sunt acestea constant încălcate de politic?

Documentarul pleacă de la cazul real a cinci tineri de culoare care sunt acuzați și condamnați pentru că au violat o femeie în Central Park.

În noaptea de 19 aprilie 1989, o joggeriță de 28 de ani a fost atacată brutal și violată în faimosul parc central al New York-ului. A fost găsită cu craniul spart, cu temperatura corpului de 29 C și cu 75% din sânge scurs. Când și-a revenit nu își mai amintea nimic. Investigațiile poliției s-au concentrat asupra unui grup de tineri, negri și Latino, care se aflau în zonă. După lungi și intimidante ore de interogatoriu, cei cinci tineri au „mărturisit”. Condamnați la între 6 și 13 ani de închisoare cu executare, ei au fost exonerați abia în 2002, când un violator în serie a mărturisit că este autorul crimei.

Documentarul creionează portetul unui oraș divizat de diferențele rasiale, ale unui oraș străbătut de o tranșee a inegalității rasiale, unde fiecare grup etnic pare să își spună „fie să nu fie de-ai noștri” („please, let it not be us.”).

Este incredibil cum acești tineri au fost interogați și condamnați atât de rapid pentru a închide gurile mass-media. Nici vorbă de temeinicia meditativă din NYPD, de căutarea justițiară a probelor din CSI New York sau de altă ficțiune pseudo-hollywoodiană care ridică în slăvi justiția americană și sfințenia unui proces „drept” în care nimeni nu este condamnat decât „beyond reasonable doubt” (dincolo de orice îndoială). Când însă vezi cum această nație, cu legendarele sale drepturi - la justiție, la fericire - este atât de vulnerabilă încât în decursul unei săptămâni să culeagă cinci adolescenți, de 14-15 ani,  și să îi acuze, la capătul a peste 30 de ore de nesomn și interogatoriu, de viol și crimă, simți că lumea e mai puțin perfectă. CĂ ceea ce se întâmplă, din punct de vedere al erorilor judiciare și abuzurilor privind drepturile omului („misscarriage of justice and human rights abuse”), e similar în toate colțurile lumii.

În film sunt integrate filmări de atunci, titlurile frenetice ale ziarelor, interviuri cu cei cinci, acum ajunși la vârsta maturității. Este remarcabil faptul că echipa de realizatori a avut acces la imagini ale interogatoriilor propriu-zise. 

Dincolo de fapte în sine, meritul documentarului este de a analiza sistemul și modul în care s-a ajuns la acest monumental eșec, o „o condamnare profundă a mentalității de turmă” (Kristopher Tapley, HIT FIX).

Notă (2016): Ceea ce nu știam când am văzut filmul este că obținerea unei confesiuni, chiar dacă retractată apoi, conduce la o condamnare sigură. Poliția americană folosește o anume metodă de interogare, tehnica REID. Se astimează că între 60 și 100 000 de deținuți sunt condamnați nevinovați în Statele Unite, ceea ce înseamnă că 3-5% din cei încarcerați au fost supuși unui tip d einterogare care a condus la o mărturisire falsă.

Tehnica REID, patentată de firma John E. Reid and Associates, are ca scop să determine o persoană vinovată să se confeseze, dar nu este foarte utilă în a rcunoaște inocența cuiva care se simte vinovat, fie și din alte motive. Experți în psihologie consideră că oricine ar fi supus acestei tehnici va mărturisi la un moment dat, chiar și lucruri pe care nu le-a făcut. Tehnica s-a dovedit extrem de inexactă mai ales în rândul celor vulnerabili psihic: copii sau cei dependenți de droguri. Sigur când e vorba să recunoști că ai furat o mașină sau așa ceva, nu pare mare lucru, dar când, sub presiunea acestei tehnici, un adolescent recunoaște o crimă pe care nu a comis-o, atunci rezultatul poate fi chiar o condamnare la moarte. De aceea, există un curent în justiția americană care dezaprobă folosirea acestei tehnici de interogare, și solicită filmarea ÎNTREGULUI interogatoriu, nu doar a părții confesive finale.

Dacă mărturisești că ai comis o crimă în SUA, este foarte, foarte greu să retractezi în timpul procesului. Pentru un procuror, obținerea unei mărturisiri este achivalentă cu câștigarea procesului, chiar dacă nu există și alte dovezi. De aceea, este important ca suspectul să mărturisească, iar tehnica Reid este cel mai bun instrument pentru a obține acest lucru. În medie durează DOAR 16 ore pentru a sfărâma rezistența unei persoane și a-l(o) face să recunoască.

Cu dragoste, despre dragostea pentru scenă

QUARTET

regia Dustin Hoffman

Ce l-a atras oare pe actorul american Dustin Hoffman către această poveste britanică ce se petrece într-un azil pentru artiștii lirici la pensie? Iubirea pentru muzica lirică? respectul pentru artiști? Dragostea veșnică pentru meserie? Oricare dintre cele trei. Dar odată decizia luată, câțiva dintre cei mai mari actori și artiști lirici ai Marii Britanii s-au grăbit să o susțină. 

Dustin Hoffman (regizor)

Secretul acestui casting fenomenal, atât pentru rolurile principale, cât și pentru figurația specială de fundal – toți mari interpreți de muzică clasică sau de operă – poate fi descoperit în dragostea și admirația profundă a regizorului Dustin Hoffman, dar și a actorului laureat cu un Oscar, pentru scenă, pentru talentul artistic neatins de trecerea timpului chiar dacă uitat sau ignorat de publicului tânăr. Pelicula se constituie într-un manifest vibrant pentru păstrarea valorilor trecutului, pentru comunicarea dintre generații, pentru depășirea propriei condiții condamnată la uitare. Și pentru a doua șansă în amor, indiferent de vârstă.

Maggie Smith și Tom Courtenay

Muzica plutește prin fiecare minut al filmului. Arii celebre sau fragmente de solo-uri instrumentale răsar din fiecare colț al somptuosului conac englezesc, din ascunzișul parcului, plutesc peste podețe, pârâiașe și gazonul perfect întreținut  Căci azilul de bătrâni din film este un loc binecuvântat nu doar din punctul de vedere al „pensionarilor”, cât mai ales al locației - un vechi conac englezesc înconjurat de întinse grădini englezești, în care se desfășoară o mică dramă amoroasă britanică.

Subiectul în sine este destul de inconsistent, dar cu asemenea actori carismatici și sonorități unice, cui îi mai pasă de poveste?!

Muzica este o prezență necesară și concretă în viața „pensionarilor”, dar niciodată mai mult decât în această perioadă a anului, când pregătesc gala anuală de strângere de fonduri pentru a păstra azilul deschis. Pe fundalul muzical și liric al pregătirilor apar tot atâtea intrigi, rivalități și crize pe câte numere sunt incluse în program. 

Dustin Hoffman (regie) și John de Borman (director de imagine) la filmare

Imaginea lui John de Borman („An Education”, „Serendipity”, The Full Monty”) profită din plin de somptuozitatea și eleganța spațiului și traversează fluid și fermecător micile intrigi și marile rivalități ale pensionarilor. Punctul de rezistență al filmului este însă distribuția de mare calibru – dame Maggie Smith care își transferă eleganța, accentuată de vârstă, rolului divei; scoțianul vulcanic Billy Connolly, veșnic cuceritor, ținându-se, în ciuda vârstei după fuste, și flirtând constant cu cameristele; clasicul Michael Gambon în rolul regizorului „larger than life”, îmbrăcat în robe largi și multicolore; minunatul Tom Courtney, prins în tumultul propriilor sentimente, a propriei incapacități de a ierta, la fel de expresiv și vulnerabil ca în anii 60, când definea „free cinema-ul” prin „Billy the Liar”, „Singurătatea alergătorului de cursă lungă” sau „Pentru țară și rege”.

Scenariul este o adaptare pentru ecran a piesei omonime a lui Ronald Harwood răsplătită cu o nominalizare la premiile Laurence Olivier 2000 pentru cea mai bună comedie. Harwood a lucrat multe adaptări pentru ecran, iar una dintre acestea este chiar „Taking Sides”/„Cazul Furtwängler” (2001, regia István Szabó) prezentă în Retrospectiva „Anonimul X”. A câștigat Oscarul pentru ecranizare în 2003 cu drama „Pianistul” și a mai avut încă două nominalizări pentru dificilul „The Bell and the Butterfly”/„Scafandrul și fluturele” (2008) și o adaptare a propriei piese „The Dresser”/„Cabinierul” (1984). 

Să fie acesta motivul pentru care a ales-o Dustin Hoffman? Sau poate acel sentiment de „feel good”, de împăciuire, de reușită prin efort comun? Filmul abundă de astfel de scene, memorabilă fiind însă cea în care rap-ul sau hip-hop-ul se confruntă cu opera. Într-o înfrățire între generații, Tom Courtney, tenorul ajuns la casa de bătrâni  descrie unui grup eclectic de liceeni motivele pentru care iubește arta lirică, iar răspunsul îi vine de la un elev de culoare, sub formă de rap. Mini duelul este urmărit din spatele ușilor de Maggie Smith, cea care îi fusese soție tenorului „doar pentru nouă ore”.

Pelicula are o perfecțiune vizuală amintind de filmele Merchant-Ivory, dar plasate în secolul nostru – vechi reședințe clasice englezești  gazonul tuns perfect, un copac multi-centenar întinzându-ți ramurile fotogenice ca într-o eternă reclamă „Save the planet!”.

 Pauline Collins și Maggie Smith 

Cu toate că textul conține destule scene în care egoismul și spaimele personale pot readuce la o dimensiune firească idilicul peliculei, totuși ele sunt ratate, sau depășite rapid. Quartet își duce la bun sfârșit misiunea de a bucura vizual și auditiv, de a ne prilejui reîntâlnirea cu actori importanți ai filmului britanic, e un regal vizual, sonor și actoricesc. Și?!...  Nimic mai mult.