miercuri, 29 noiembrie 2017

MOROMEȚII 2 - ÎNAINTE ȘI DUPĂ (1)


(ÎNAINTE) - O zi de filmare

Panta unui deal pe coama căreia o batoză de la pașopt încoace, cu aburi, pufăie nori de fum către cerul de vară. Un țăran, Cocoșilă, într-o vestă tricotată, cu pălărie, coboară panta dealului până la groapa de fumat. Camera de filmat coboară, e un plan complicat, cu macara, cu sincronizare actori, cu figurație la depărtare, cu treierătoare, cu orchestrat fumul ca să dea bine în cadru. Pe monitoarele ascunse la umbră frumusețea arhaică alb/negru a cadrului te face să caști ochii mari. Un pic de magie. Un realism nostalgic. Poți iubi filmul încă nenăscut chiar și numai pentru acest cadru.


Se filmează scena 51 – EXT. ARIE/GROAPA DE FUMAT, din Moromeții 2.



Pe orice platou de filmare e o atmosferă specială, poate ușor ciudată pentru un outsider, Mulți par că stau degeaba, dar atenția tutror este, tot timpul concentrată asupra unui punct fix... scena din fața camerei. Astăzi platoul este Valea Veajlovului, spațiu vast și cu cer deschis. E vreme bună. O zi cu figurație multă: scena 50 a filmului. La treierat.

Bântui printre oamenii din echipă. Cunoștințe mai vechi, mai noi. Îmi amintesc de vremurile când, studentă fiind făceam pe translatorul și secretara de platou la filmele cu vampiri produse de Vlad Păunescu și Castel Films, de zilele când echipa de efecte speciale a filmului BloodRayne, o adaptare pentru marele ecran a unui joc video, împroșca cu sânge pereții unei mânăstiri monument istoric, la indicația regizorului german Uwe Boll, de ritmul rapid al serialului BBC unde, pentru operator, un film cu vampiri era o provocare pe care, în anodin-ul vizual în care ne aflam  - un soap despre doctori -, ar fi primit-o fericit.



În Valea Neajlovului, însă, care ținea loc de câmpiile din Siliștea Gumești, satul Moromeților, nu avem nici vampiri, nici banalitatea unui decor de spital aici, ci o re-întâlnire cu un clasic, nu doar cinematografic, al culturii române. 




Frumusețea luminii e subtilă, ascunsă, nevorbită. Nimeni nu stă să exclame: „Uau!”... Uau!-ul va fi în săli... sperăm.

În rest, echipa trăiește într-o stare care permează și în film. O bășcălie continuă, un umor fără de care nu poți trece ziua. E îngrozitor să filmezi cu cai, cu animale, cu copii. Caii se sperie de boom-uri, de umbrelele care apără echipa de soare și protejează ecranele video, de oameni. Cum să faci să se oprească un cal fix acolo unde ai tu nevoie de el în cadru. O dublă mai târziu am schimbat șareta cu o căruță, și pe Bogdan Talașman, care, ca jandarm al satului trebuia să mâne caii, cu proprietarul cailor, singurul care îi putea mânui.




Bășcălia e contagioasă. Aici pe frontul echipei de filmare,  tonul îl dă Vivi Drăgan Vasile, directorul de imagine. E un razboi, mai puțin gloanțele. Ai de manevrat trupe, ai de controlat temperamente, ai de luptat în tranșee pentru cel mai bun unghi, trebuie să reziști în șleaurile noroioase ale exterioarelor, alergi tot timpul contra cronometru, împotriva soarelui imperturbabil, care nu se sinchisește de racordurile de lumină, în timp ce tu trebuie să te adaptezi secundă de secundă unei noi provocări, să te încadrezi într-un buget. Iar un film de epocă, cu o distribuție în care își doresc să apară toți actorii importanți ai României, cu figurație multă și chiar și bătăi în Piața centrală a Capitalei aduce câteva „mici” provocări în plus.


La treizeci de ani după primul ecranizarea romanului lui Marin Preda, dup[ at\t de iubitul Moromeții, iată că regizorul Stere Gulea face o continuare. De ce? Clarificarea vine cu o mică lecție de istorie.

Stere Gulea: Fondul politic este plasat în vara lui 1945, când a existat o criză politică, la instalarea Guvernului Groza. Regele a cerut, conform Constituției, ca Groza să depună mandatul pentru că nu reușea să formeze un guvern cu toate forțele politice. Nici chiar împreună cu comuniștii și cu socialiștii și cu Frontul Plugarilor, care era tot al lui. Regele i-a atras atenția că nu are creditul Parlamentului, țărăniștii și liberalii nu îl susțin. Țărăniștii aveau un procent serios – 70 – 80%. Groza l-a ignorat și MSR Mihai a intrat în Greva Regală, nu îi promulga actele, legile și așa mai departe. A fost o întreagă discuție, negociere între anglo-americani și ruși care au durat până la sfârșitul lui 45 începutul lui 46, până s-a acceptat un compromis: un ministru liberal și unul țărănist fără portofoliu, în guvern.
Americanii șii englezii au fost de acord și așa a fost recunoscut Guvernul Groza de către aliați. Acțiunea filmului se petrece în perioada asta, când se vorbea de Greva Regală, de guvernul nerecunoscut al lui Groza, perioada în care comuniștii își întăreau pozițiile în stat, schimbau primari, prefecți de județ etc. și începuseră să se ocupe locurile din conducere, local și național. Așa se întâmpla și la Siliștea Gumești, în satul lui Moromete. Când Niculae vine la oraș ca să își reia cursurile, la un moment dat, din întâmplare, prin cunoștințele pe care le avea la ziar, ajunge să fie trimis la manifestația din septembrie 1945.

Despre care se știe prea puțin acum.

SG: Eu nu am întâlnit decât o referință, un cadru cinematografic și o fotografie despre această manifestare și mărturii ale celor care au participat. A apărut în ziare, în 1945, dar în ziarele partidelor istorice, precum Dreptatea. Comuniștii au venit cu provocatori la această manifestație organizată de tineretul liberal și țărănist, în cinstea zilei de naștere a regelui. Regele nu era la Palat, el a stat la Sinaia pe toată durata grevei. Comuniștii au venit cu provocatori și a ieșit rău, au murit oameni. Au murit unsprezece oameni. Nu se știe prea bine ce s-a întâmplat. Au murit unsprezece oameni ai comuniștilor și ziarele comuniste au început o întreagă propagandă în care a fost prima dată când l-au atacat chiar și pe Rege. (spoiler!!!!) În film, Niculae e trimis să facă un reportaj la fața locului, el vede ce s-a întâmplat exact, provocările comuniștilor și, când se duce la cinematograf, vede un reportaj cosmetizat al ONC-ului, care era deja comunist, unde comentatorul de jurnal spune cum au ucis forțele reacționare, țărăniștii și liberalii, pe unsprezece tineri aflați în Piață. Niculae are un șoc. Este prima oară cînd se confruntă cu așa ceva – una vede în realitate, și alta este propaganda oficială. Este primul contact cu noua realitate. El are 18 ani și dorea să debuteze ca scriitor, deci se învârtea într-un cerc oarecum de stânga care, atunci, era foarte entuziast, în favoarea schimbării. Ei erau de bună credință, dar deja încep să accepte manipulările și alterările realității, iar Nicolae intră într-un fel de impas. /E vorba de demonstrația din 8 noiembrie 1945 – mai multe informații în raportul lui Cicerone Ioanițiu, participant; în articol revista Historia; cu nume și prepune anchetatori, torționari și vitime, în pagina din Procesul Comunismului./


De ce v-ați ales această epocă ambiguă?



SG: Mi s-a părut foarte importantă. Pentru că oamenii uită. Exista atitudinea lumii care trăise în sistemul democratic, problematic, așa cum era el, dar era democratic, în care aveai libertățile pe care ți le oferă democrația și credeau că odată cu terminarea războiului se vor întoarce la epoca dinainte și încep să vadă că nu e nici pe departe așa, lucrurile o iau în cu totul altă direcție despre care abia, abia auziseră câte ceva, dar nu știau deloc cum va fi exact. E toată această căutare, eterna întrebare: ce ne așteaptă? Era o stare de așteptare: vin americanii, nu o să ne lase, toate discuțiile specifice acestei perioade pe care eu o găsesc foarte interesantă și ne-explorată cinematografic, sau oricum ne-explorată cât de cât adevărat. Ce s-a făcut /ca film, despre acea epocă, în timpul comunismului/ nu intră în discuție. Da, istoria cred că trebuie revăzută, așa cum a fost ea, cu adevărat. Nu cum a fost prezentată în cincizeci de ani de propagandă. Căci despre asta este vorba. Noi vorbim despre o istorie pe care nu o cunoaștem încă și trebuie să ne ducem să vedem ce au trăit oamenii aceia cu adevărat. De aceea m-am decis să fac Moromeții pentru a explora această perioadă. Personajele lui Marin Preda sunt adevărate, au încă propriul limbaj, propriul fel de a vedea.


Ceea ce m-a făcut să vreau foarte tare să să fac parte măcar o zi din procesul de creare a acestui film, au fost vorbele Oanei Giurgiu, producător, alături de Tudor Giurgiu, al acestui film. Discuția noastră s-a purtat la un colț de Calea Victoriei, în buza unui gang unde scenograful filmului, Cristina Niculescu, re-construise un magazin de ochelari. Oana mi-a zis - și acum după ce am văzut filmul și am observat reacțiile în sălile din țară unde a fost proiectat, îi dau mare dreptate - că Moromeții 2 este un film necesar care ar fi trebuit să fie finanțat integral de CNC pentru că Moromeții, este un stâlp al cinematografiei românești, pentru că romanul lui Marin Preda este un stâlp al literaturii române, pentru că Stere Gulea este unul dintre cei mai importanți regizori din România. Ținând cont de aceste lucruri, filmul este prea românesc pentru a reuși să fie finanțat extern. Este un proiect care aparține și care ar fi trebuit să fie o mândrie pentru România și mai ales pentru CNC.

Stere Gulea continuă pariul inițial de a face o frescă a satului românesc, dar mai ales a unor vremi istorice tulburi despre care se vrobește foarte puțin, după cum menționam în interviu.

Mi se pare extraordinar că mari actori, precum Horațiu Mălăele sau Răzvan Vasilescu, Dan Aștilean, Gheorghe Visu, Andi Vasluianu au acceptat colaborarea la film, sunt convinsă, cu o răsplată financiară modestă, dar cu conștiința și dorința de a participa la crearea unei pelicule care să rămână mărturie a istoriei noastre recente. 


Stere Gulea este un regizor al onestității, este un regizor care știe să își provoace spectatorii, ale cărui filme au umor și care împreună cu directorul său de imagine Vivi Drăgan Vasile găsește o poezie și o intensitate lirică care străbat, cadru de cadru, secvență de secvență, filmul.
Chiar din clipa în care am ajuns în locația de filmare, la fiecare pas am găsit detalii pe care Cristian Niculescu, scenograf a zeci de filme, cu o vastă experiență cinematografică, le-a presărat în sau în afara cadrului, transportându-ne instant în epocă. El reușește și aici să găsească acele amănunte, acele contexte vizuale și detalii practice care îmbogățesc și fixează în timp era filmului, precum groapa de fumat, aflată din necesități practice – protecția împotriva incendiului – la  mare depărtare de batoza cu aburi, piesă de muzeu, care lucra pe arie. Costumele realizate de Dana Păpăruz în tonuri de culoare pământii, care, de fapt, dispar în alb negrul filmului, păstrând un amestec subtil de texturi, sugestie a traiului greu și simplu, o luminozitate în cămășile albe, o asprime în pantalonii de muncă, o anduranță patinată în vestele tricotate ale întregii distribuții.

A fost o zi cu soare. S-a filmat secvența 50 și 51. O zi dăruită.



Foto (c) Vlad Cioplea

luni, 23 octombrie 2017

Recomandări Festivalul Național de Teatru, Luni 23 octombrie 2017

Din extrem de densul program al Festivalului Național de Teatru am câteva recomandări zilnice, pentru cei care au timp... și care au mai prins bilete.


Luni, 23 octombrie

Va trebui să alegeți. 

Știu, va fi dificil, căci la ora 18.00 există două spectacole importante:

Dacă nu l-ați văzut aseară, vă recomand la Teatrul Mic, Karamazovii de Horia Lovinescu şi Dan Micu, după romanul „Fraţii Karamazov” de F.M. Dostoievski. Adaptarea şi regia îi aparțin Nonei Ciobanu care ne-a dat o bijuterie de spectacol al Teatrului Maghiar din Cluj – Cel care închide noaptea





Scenografia spectacolului o semnează, ca și la alte spectacole recente ale Nonei (precum Eu, Oblio, inspirat de THE POINT! de Harry Nilsson) Peter Košir, alături de regizoare. Costumele sunt creația Doinei Levintza. Decorul spectaculos, pulsează și se rotește, tumultuos sau lent, în ritmul respirației personajelor dostoievskiene, prinse în capcana propriului destin, interpretate de Marian Râlea, Cristian Iacob, Radu Zetu, Rareș Florin Stoica, Bogdan Talașman, Oana Albu, Simona Mihăescu, Gabriela Iacob, Ion Lupu, Avram Birău, Petre Moraru, Alina Petrică
Durata: 3 h 15 min cu pauză
Spectacol cu traducere în limba engleză
Nerecomandat persoanelor sub 16 ani

carousel 11949

Iar de la aceeași oră, la Sala Mare a Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti, o altă montare modernă a unui spectacol pe un text clasic - Regele Lear de William Shakespeare, în regia lui David Doiashvili, care semnează şi scenografia. Este un Lear surprinzător și spectaculos cu elemente vizuale puternice, jucat pe tot spațiul scenic, și pe orizontală, dar și pe verticală, unde planurile se schimbă constant, avându-l în centru pe Mihai Constantin, viguros și temperamental, un amestec inconștient de forță și candoare născută dintr-un orgoliu nemăsurat.


Durata: 3 h 30 min cu pauză






Pentru cei care bântuie orașul, este obligatorie o oprire la vernisajul expoziției lui Adi Bulboacă, la ora 19, la Teatrul Odeon, Sala Studio. Expoziție-instalație, de vizitat și de descoperit, așa cum o face fotograful cu participanții la atelierul Cehov ținut timp de şapte zile, de Yuri Kordonsky, regizor, actor şi pedagog. Actorii s-au aflat într-o intimitate de creaţie în care nimeni nu a putut pătrunde. Au lucrat în spatele uşilor închise, „o săptămână în filigran”, deschizându-le, însă, actorilor „o uşă către viaţă” – aşa cum descriau participanţii experienţa de lucru pe texte dramatice de Cehov.Nu am avut ocazia să asist la întâlnirea dintre Yuri Kordonsky, cei 27 de tineri actori şi opera lui Cehov, dar mi-a plăcut să-mi imaginez ce s-a putut naşte acolo. Câteva zile mai târziu, după finalul atelierului, am avut totuşi ocazia să-i primesc pe actori în studioul meu foto. Propunerea mea a fost să ne jucăm de-a Cehov, iar provocarea pe care le-am lansat-o a fost să inventăm întâlniri între personaje din piese diferite, să ne imaginăm ce relaţii, ce explozii sau ce linişti pot apărea.” (Adi Bulboacă) 
  



De la ora 20.00, la Sala Studio a Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti, Rosmersholm de Henrik Ibsen, în adaptarea regia şi light design-ul lui Andriy Zholdak, care semnează, alături de Daniel Zholdak și scenografia. 


Un regizor al violenței, al instinctelor, al izbucnirilor devastatoare, Zholdak se întâlnește aici cu extraordinara trupă a Teatrului Maghiar de Stat Cluj, pe care o mai puteți vedea, într-un spectacol de o cu totul altă factură, în zilele care urmează.

Distribuție: BALÁZS BODOLAI, ÉVA IMRE, RITA SIGMOND           /TÍMEA JEROVSZKY, MIKLÓS BÁCS            /GÁBOR VIOLA, GIZELLA KICSID        
Durata: 3 h 30 min cu pauză



Spectacol în limba maghiară cu traducere în limbile română şi engleză
Nerecomandat persoanelor sub 16 ani







De la ora 22.00 la Sala Atelier a Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti, veți putea fi spectatorii adaptării pentru scenă a romanului scriitorului maghiar György Dragomán, Rug, tradus de Elise Wilk, în regia lui Armin Petras. Dragomán este un tânăr scriitor maghiar, al cărui roman despre copilăria unui puști în comunism, cu tatăl trimis la re-educare prin muncă la Canal – Regele alb, atinge visceral cititorul prin evocarea în forță a unei epoci de penurie, frică, minciună, neîncredere și violență în care cu ușurință regăsim România epocii „de aur” ceușiste. În Rug, scriitorul păstrează perspectiva, cea a unui copil/adolescent, și duce mai departe epoca, plasându-și acțiunea în anii 90. Decorul e semnat de Olaf Attmann, costumele de Katja Strohschneider, iar spectacolul este o co-producție între Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu,  Schauspiel Stuttgart, Staatsschauspiel Dresden și Vígszínház
Durata: 1 h 40 min fără pauză
Spectacol cu traducere în limba engleză

Nerecomandat persoanelor sub 12 ani 

sâmbătă, 7 octombrie 2017

Les Films de Cannes, ediția a opta

În urmă cu zece ani, regizorul Cristian Mungiu obținea Palme D’Or la Festivalul Filmului de la Cannes, considerat cea mai importantă competiție cinematografică din lume, pentru al său „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile”, drama a două studente față în față cu o alegere imposibilă în România ceaușistă a anilor 80. Doi ani mai târziu, sub oblăduirea lui, debuta la București Les Films de Cannes – Festivalul Filmelor de Cannes la București – o întâlnire între publicul român și laureații Cannes-ului, una dintre foarte rarele ocazii de a vedea pelicule speciale, încercări estetice îndrăznețe și povești din întreaga lume spuse într-un limbaj cinematografic inedit și, de fiecare dată, unic.
The Square, regia Ruben Östlund

Vineri, 13 octombrie, începe cea de-a opta ediție a festivalului reunind laureați ai Palme d’Or, Grand Prix, Premiul de regie, Premiul pentru scenariu și cel mai bun actor sau Camera d’Or, importantele distincții acordate de Festivalul de la Cannes. Filmele vor fi difuzate în premieră în România, între 13 și 22 octombrie, în patru cinematografe din capitală, dar și în alte orașe ale țării: între 13 și 19 octombrie la Brașov (la Cinema One), între 13 și 15 octombrie la Cluj (cinema Victoria), între 20 – 22 octombrie la Timișoara(Filarmonica Banatul), Arad (Cinema ARTA) și Iași (Ateneul din Iași) și 10 – 12 noiembrie la Suceava (Cinema Modern).

O ediție specială a Les Films de Cannes va avea loc în parteneriat cu festivalul ASTRA Sibiu. Între 16 și 22 octombrie, cele două festivaluri urmează să proiecteze o selecție comună de documentare din cele proiectate anul acesta în premieră la Cannes, concomitent în Sibiu și Bucuresti, sub titulatura de Les Films de Cannes @ Astra Film Sibiu.

Comedia nonconformistă a lui Ruben ÖstlundThe Square, o capodoperă care a luat pe sus Croazeta anul acesta la Cannes obținând Palme d’Or-ul va fi proiectată în deschiderea festivalului, în premieră absolută în România, în București dar și în toate orașele care vor găzdui ediții regionale. „Pentru mine este o formă de a sparge barierele dublului-standard. Suntem afectați de spiritul de turmă și devenim speriați când lucrurile scapă de sub control. Trebuie să ni se reamintească permanent: ‘Eu sunt cel care trebuie să ia atitudine!’. Iar asta este este simplu de făcut.” – declară Ruben Östlund anul acesta, imediat după câștigarea Palme d’Or.

Urmează, 120 Battements par minute cunoscut și ca BPM, realizat de regizorul francez de origine marocană Robin Campillo, este câștigătorul Grand Prix-ului de anul acesta, Campillo fiind ovaționat la Cannes minute întregi după anunțul acordării premiului. Drama inspirată din lupta grupului activist Act-Up Paris împotriva indiferenței generale în fața victimelor provocate de virusul SIDA în Franța anilor ‘90, este și propunerea Franței la Oscarul pentru cel mai bun film străin. Filmul a fost vândut în aproape 40 de țări, iar în România va fi proiectat în premieră la Les Films de Cannes à Bucarest, urmând să fie distribuit în cinematografe de Voodo Films.

Deținătoare a unui Oscar pentru scenariul Lost in Translation, Sofia Coppola și-a adăugat anul acesta în palmares Premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes pentru drama The Beguiled. Acțiunea plasată în timpul Războiului Civil din Statele Unite, le are în rolurile principale pe Nicole Kidman, Kirsten Dunst și Elle Fanning, a căror existență izolată de restul lumii într-un internat de fete din Virginia, este bulversată de apariția caporalului unionist McBurney, Collin Farrell, căruia îi oferă refugiu și îi îngrijesc rănile. Sofia Coppola rescrie povestea din filmul cu același titlu realizat de Don Siegel în 1971, de data aceasta din perspectiva feminină a celor trei protagoniste.

Comparat de The Times cu Taxi Driver al lui Martin Scorsese – „This is the Taxi Driver for a new century” –  You Were Never Really Herede Lynne Ramsay a fost recompensat la Cannes atât cu Premiul pentru scenariu cât și cu cel pentru interpretare masculină, primit de Joaquin Phoenix. Regizoarea este cunoscută pentru fascinația sa pentru lumea copiilor și a tinerilor, abordând tema recurentă a durerii, a vinovăției prin puține cuvinte, dar construin o lumea întreagă de sunete și imagini extrem de vii, cel mai recent film al său fiind minunatul Ratcacher.

După Leviathan (Cel mai bun scenariu, Cannes 2014/ nominalizat la Oscar pentru cel mai bun film străin) sau Elena (Premiul special al Juriului Un Certain Regards, Cannes 2011), regizorul Andrey Zvyagintsev vine cu pelicula laureată a Premiului Juriului, drama Loveless.

Selecția Les Films de Cannes à Bucarest include și premiera filmului Jeune Femme (Montparnasse Bienvenue), regizat de Léonor Seraille, prezentat în competiția Un Certain Regard și recompensat cu Premiul Camera d’Or. O poveste care o are în prim plan pe Paula (Laetitia Dosch) întoarsă de curând în Paris după o lungă absență pregătindu-se de un nou început fără a avea însă un plan de viață, thrillerul Wind River – Premiul pentru regie – Un Certain Regard, 2017 – semnat de Taylor Sheridan, autorul scenariilor unor filme ca Sicario sau Hell or High Water, pentru acesta din urmă fiind nominalizat la Oscar sau documentarul lui Emmanuel GrasMakalao incursiune în viața unui tânăr vânzător de mangal din Congo care se trăduiește să  asigure un viitor mai bun pentru el și familia lui, recompensat cu Marele Premiu Semaine de la Critique anul acesta la Cannes. Tot în Semaine de la Critique, Premiul SACD / Société des Auteurs et Compositeurs Dramatiques a fost atribuit producției  Ava regizată de Léa Mysius, despre o tânără care își pierde treptat vederea.



Happy End, regia Michael Haneke
Completând imaginea festivalului de la Cannes, Les Films de Cannes A Bucarest include în program și filmele unor mari regizori, care au concurat anul acesta pentru Palme d’Or. De două ori câștigător al prestigiosului premiu (The White Ribbon,  Amour), austriacul Michael Haneke a revenit anul acesta la Cannes cu Happy End, o comedie neagră care prezintă declinul unei familii burgheze europene și în care Isabelle Huppert joacă rolul principal. Ce doi au colaborat deja de patru ori, prima dată în 2001 pentru filmul The Piano Teacher, pentru care Haneke a primit Premiul Juriului iar Huppert premiul pentru cea mai bună actriță, la Cannes.  Dr. Paul Meyer este interpretat în L'amant double de Jérémie Renier, un preferat al fraților Dardenne. Thrillerul erotic, plin de umor, este regizat de François Ozon, unul dintre cei mai provocatori și vibranți regizori care s-au făcut cunoscuți în anii '90, filmele sale explorând în mod recurent sexualitatea și transgresiunea (8 femmes, 2002 / Swimming Pool, 2003). Nu vor lipsi The Day After al lui Hong Sangsoo sau Radiance, cea de-a cincea selecție oficială la Cannes a regizoarei Naomi Kawase (al cărui minunat Still the Water  a fost prezentat în festival în 2014), în care eroul este un fotograf care și-a pierdut vederea, ceea ce face ca sunetul să joace un rol fundamental în compoziția filmului.

Les Fantômes d’Ismaël al autorului francez Arnaud Desplechin, câștigător al Premiului Cesar 2016 pentru cel mai bun regizor cu filmul Trois souvenirs de ma jeunesse a deschis festivalul de la Cannes în 2017. Drama îi are în rolurile principale pe Mathieu Amalric, Marion Cotillard și Charlotte Gainsbourg și va fi proiectată în premieră la București alături de o altă Proiecție specială de la Cannes, How to Talk to Girls at Parties în regia lui John Cameron Mitchell, cu Elle Fanning și Nicole Kidman în distribuție, o poveste despre nașterea punk-ului, exuberanța primei iubiri și despre cel mai mare mister al universului: cum să vorbești cu fetele la petreceri.

Cinefilii au ocazia să vadă în premieră la România cea mai recentă dramă romantică a regizoarei Claire DenisUn beau soleil intérieur, cu Juliette Binoche în rolul unei mame singure aflată în căutarea dragostei adevărate. Filmul a fost recompensat cu Premiul SACD / Société des Auteurs et Compositeurs Dramatiques în secțiunea Quinzaine des Réalisateurs de la Cannes. În Quinzaine des réalisateurs a fost inclus și debutul celebrului regizor de videoclipuri Geremy Japser, Patti Cake$, o povestea din Jersey, plină de umor, energie și beat-uri memorabile, cu australiana Danielle Macdonald, care a atras atenția criticii internaționale cu rolului lui Patti, pe care l-am putut vedea și în Festivalul Filmelor independente Americane și despre care am scris aici.

Din secțiunea Un Certain Regard vor fi prezentate și titlurile The Summit/ La cordillera al regizorului chilian Santiago Mitre și Closeness de Kantemir Balagov.

Les films de Cannes, ne propune, de fiecare dată, și o retrospectivă a unui mare maestru al artei cinematografice. Au fost Maurice Pialat(2014), Abbas Kiarostami(2016), iar în acest an, va sosi maghiarul Bela Tarr, Între 13 și 15 octombrie, Cinemateca Eforie va găzdui Retrospectiva Béla Tarr în cadrul Les Films de Cannes à Bucarest, program care va include patru dintre cele mai importante filme realizate de autor. Retrospectiva Béla Tarr este organizată de Voodoo Films și finanțată de Centrul Național al Cinematografiei.


Bella Tar
Öszi almanach/Almanac of Fall, prezentat la Festivalul de la Locarno în 1984, va inaugura secțiunea, pe 13 octombrie, urmând proiecțiile filmelor The Turin Horse (2011), recompensat la Berlinală cu Marele Premiu al Juriului/ Ursul de Argint și Premiul FIPRESCI, şi Werckmeister Harmonies care a avut premiera mondială la Festivalul de la Cannes, în 2000, în sectiunea paralelă La Quinzaine des Réalisateurs. Pe 15 octombrie, retrospectiva Béla Tarr se va încheia cu proiecția lungmetrajului de șapte ore și jumătate, Sátántangó, despre care Jean Michel Frodon scria: Nu cred că poate fi văzut altundeva decât într-o sală de cinema, tocmai din pricina acestui dublu „a fi acolo” – în vreme ce, deși e păcat, multe filme foarte frumoase pot fi văzute pe un ecran mic, acasă. În cazul acestuia nu se poate pentru că e nevoie de aceste două spații: cel al filmului, construit de cadru, coloana sonoră și de montaj, și cel al sălii. Bazat pe romanul omonim al lui László Krasznahorkai, filmul a avut premiera mondială la Festivalul de la Berlin, în 1994, și este considerat de critică drept unul dintre cele mai bune filme din istoria cinematografiei.

Sátántangó
Béla Tarr va sosi în România pe 13 octombrie când va deschide cea de-a doua ediție Les Films de Cannes à Cluj-Napoca. La Cluj, cineastul va avea un dialog cu publicul la finalul proiecție The Turin Horse, la Cinema Victoria, discuție moderată de Prof. Dr. Doru Pop de la Universitate Babes-Bolyai.
Sub titlul Astra Film Sibiu @ Les Films de Cannes, Les Films de Cannes, în parteneriat cu festivalul de film documentar Astra Film Sibiu, vor programa în premieră în România, atât la București cât și la Sibiu, trei dintre filmele documentare prezentate la ediția din acest an a Festivalului de la Cannes.
Documentarul 12 jours (r.Raymond Depardon) este filmat într-un spital de psihiatrie în care care cei internați fără consimțământul lor sunt puși în fața unui judecător care le va decide viitorulVenerable W. este o observație fină despre cum islamofobia și discursul urii se transformă în violență și distrugere. Regia pentru Venerable W. o semnează Barbet Schroeder, cunoscut pentru filme ca Général Idi Amin Dada: Autoportrait sau L’avocat de la terreur (Un Certain Regard, Cannes 2007, Premiul César 



12 jours (r.Raymond Depardon) 
Totodată, festivalul va continua să prezinte sub titulatura Les Films pour Cannes à Bucarest cele mai importante filme românești care se pregătesc pentru festivalurile anului viitor. Filmele românești pe care le puteți vedea în fiecare seară, la Muzeul Țăranului Român, sunt: UN PAS IN URMA SERAFIMILOR, de Daniel Sandu (2017, 150 min, RO); VÂNĂTOARE, de Alexandra Bălteanu (2016, 75 min, GER). Premiul pentru regie, Saarbrücken 2016. HAINE NEGRE, de Octav Chelaru (2017, 21 min, RO). Festival International du Film de Locarno 2017; SCURTCIRCUIT, de Cătălin Saizescu (2017, 109 min, RO). Premiul pentru realizare artistică deosebită, Shanghai IFF 2017; MARIȚA, de Cristi Iftime (2017, 100 min, RO). Premiul Criticii FEDEORA, Festivalul de Film Karlovy Vary 2017. ANIVERSAREA, de Dan Chișu (2017, 86 min, RO). Competiție oficială, Varșovia IFF 2017. Toate proiecțiile din acest ciclu sunt urmate de sesiuni de întrebări și răspunsuri cu echipa de realizatori.

Les Films de Cannes à Bucarest a adunat anul trecut peste 25.000 de spectatori în circa 100 de proiecții, urmând să prezinte și anul acesta filmele importante premiate la Cannes în prezența autorilor lor.



marți, 26 septembrie 2017

Hip-hop și Jazz la Festivalul Filmului Indepenent American (p II)

Festivalul Filmului (Indepenent) American (p II)


PATTI CAKE$

Patti Cakes, venit după proiecția cu Moonlight, în programul festivalului, este o explozie de ritm și de imaginație. Aici kitsch-ul, din visele bogate în aburi verzi în care apare Dumnezeul rapperilor: O. Z. Zeus, merge mână în mână cu realismul și sensibilitatea regizorului Geremy Jasper care aduce pe ecran personaje vii și vibrante.

Acesta este debutul lui Jasper, care a jucat cartea câștigătoare distribuind-o pe  Danielle Macdonald în rolul lui Patti Dombovski, o raperiță din New Jersey. Macdonald mixează la fel de eficient pe ecran ca și în muzică, energia, sensibilitatea empatică și o stare mișto de maturitate. Filmul este foarte bine scris de același Jasper care aduce experiența de regizor de video clipuri în ritmul filmului, în oniricul său dar reușește mult mai mult (Jasper a lucrat cu artiști precum Goldfrapp sau Florence and the Machine - Dog Days are Over. Personajul construit de el, Patti Cake$, visează să ajungă rappăriță, fiind albă, supraponderală și din zona greșită a urbanului. Secretul personajului, dar și al filmului, este această paralelă constantă între vis și realitate adesea nu foarte plăcută a facturilor ce trebuiesc plătite pentru operația bunicii, a mamei care, frustrată și în depresie, cântă karaoke și dansează pe bar îmbrăcată mult mai sumar decât va fi vreodată fiica. Miza luptei ei este realitatea, dar filmul niciodată nu își pierde nici umorul și nici sensibilitatea.


Danielle Macdonald în rolul lui Patti Dombovski

Prietenul ei indian, Jheri (Siddharth Dhananjay)are haz în inadecvarea sa constantă, în modalitatea în care toate planurile sale, născute din cele mai bune intenții eșuează lamentabil, adesea cu consecințe dezastruoase. Îi ierți chiar și vulgaritatea versurilor care, de fapt, nu fac decât să ne dea varianta feminină a obscenităților proliferate repetat și pe toate canalele de raperi, dar mult mai puțin acceptabilă social. 

Sample it here... 

Este memorabilă secvența în care Patti, ducându-și bunica în cărucior la cimitir, dă peste Basterd (Mamoudou Athie, un rocker plin piercing-uri și care beneficiază și de un insolit ochi albastru, omagiu adus lui Marilyn Manson),  care o va ajuta să își găsească ritmul. Împreună cu prietenul indian, și el indezirabil pentru rapperii autentici, și cu bunica Nana(Cathy Moriarty, care a debutat în la terminarea liceului în rolul Vickie La Motta din Raging Bull, al lui Martin Scorsese, a cărui imagine constituie grafica acestui festival)care contribuie cu vocea sa hârșită și trecută prin viață la crearea refrenului și a ritmului piesei.



Poate prin fundalul social al unui orășel de provincie, unde nu se întâmplă nimic major, poate prin puternica legătură pe care Patti o are cu propria familie, poate prin umorul la limita bunei cuviințe, Patti mi-a amintit de faptul că, odată, Homer Simpson a fost declarat una dintre cele mai bune reprezentări ale imaginii paterne din istoria serialelor americane, căci, deși bea și este puțin dus, își iubește copiii, nevasta și se luptă pentru fericirea propriei familii. Tot așa și Patti, în versurile căreia abundă referințele vaginale, nu este cu adevărat împlinită decât când își include întreaga familie în succesul său pe scenă.


LOVING

Tot despre familie și iubire este vorba și în Loving un film corect, onest istoric, despre un caz care a dus în 1967 la revizuirea legii din 1924 care interzicea căsătoria între rase, adică, în speță, cea dintre un alb și persoană de culoare. Cuplul excelent care îi joacă pe cei doi protagoniști, Mildred și Richard Loving (surprinși de fotograful Grey Villet în acel an, pentru revista Life) aduc pe ecran discreția unei povești de dragoste, care cere doar dreptul, firesc, de a exista.
Richard Loving (Joel Edgerton, care l-a mai jucat pe Tom Buchanan în filmul lui Buz Luhrman Marele Gatsby din 2013) își duce încrâncenarea omului care se luptă cu sistemul, care se teme, într-o țară liberă, pentru el și familia lui, care nu înțelege cu ce a greșit. Mildred Loving ( Ruth Negga nominalizată și la un Oscar, și la un Golden Globe și la un BAFTA pentru acest rol)subsumează delicat o femnitate care prin fermitate nu doar ține familia laolată, ci și marchează înțelegerea, dincolo de legi și societate, a ceea ce este sau nu drept pe această lume.


The Lovings - Joel Edgerton și Ruth Negga



Judecătorul Leon M. Bazile, de la Tribunalul din Carolina, și-a motivat astfel decizia, din anii 60, de a condamna cuplul, căsătorit în alt stat, la un an închisoare dacă vor continua să trăiască sub același acoperiș: „Dumnezeu a creat rasele alb, negru, galben, malaiezi și roșu /amer-indienii/ și le-a amplasat pe continente separate. Și dacă nu am fi intervenit în aceasta, nu am avea de ce să ne facem griji în privința unor astfel de căsătorii. Faptul că a separat rasele ne spune că nu a vrut ca aceste rase să se amestece.” Să nu încetezi să lupți niciodată pentru dreptul tău de a iubi și de a fi, legal, alături de cel pe care îl iubești. 

Intim și tandru, căutând rădăcina iubirii și nu cea a blamului social, Jeff Nichols construiește un film plin de tensiune, dar și de demnitate și căldură umană. Și poate că motivația judecătorului ni se pare acum ridicolă, dar întâlnesc și acum prejudecăți similare privind căsătoria dintre mixtă între români(am căutat alt termen, dar nu am găsit) și romi, sau între persoane de același sex. Textul judecătorului răsună foarte similar cu cel al Coaliției pentru familie, care transmite omenirii, pe alese, în loc de un general și atotputernic „iubește-ți aproapele!”, un mesaj despre ură, segregare și drepturile unora care sunt mai importante și mai legitime decât ale altora. 


WIND RIVER


Prejudecățile rasiale duc, în SUA, la ne-raportarea anuală a numărului de femei amerindiene dispărute în fiecare an. Pentru acestea nu există statistici. De aici pleacă povestea din Wind River, un excelent thriller scris și regizat de Taylor Sheridan (autorul scenariului pentru Sicario și Hell or High Water) despre uciderea unei fete în zona Wyoming, la limita rezervației indienilor cu același nume - Wind River. Pelicula le dă ocazia lui Jeremy Renner, Hawkeye din seria Avengers și partenerei sale Elizabeth Olsen, Wanda Maximoff din aceeași serie, să abordeze doluri un pic mai realiste, dar nu cu mult. Renner călărește snowmobil-ul, citește, atent, urmele în zăpadă, este capabil să comunice și să empatizeze cu indienii din rezervație și se dovedește un ajutor neprețuit pentru partenera sa, o agentă FBI cu puteri limitate și care are nevoie, la final, de încurajările lui: „Te-ai luptat ca să supraviețuiești.” 


De un realism grafic, Sheridan se dovedește a fi un regizor solid, care atacă tema sărăciei, ca și în celelalte filme scrise de el, completând trilogia frontierei (Sicario  frontiera mexicană, Hell or High Water - Texas-ul și acum nordul, Wyoming), sărăcia fiind răul care duce la crimă și la  depravare, într-o lume de marginali. Peisajul pustiu, cu vaste întinderi înghețate, care izolează comunitatea de marile orașe, de urban, de o posibilă evadare, joacă aici și rolul ucigașului indirect. 


Wind River



BORN TO BE BLUE


Prezentat de Ethan HawkeBorn to be Blue narează o parte a poveștii lui Chet Baker. Este construit pe un hiatus, pe o pauză forțată de la construirea unei cariere, pe liniște, nu pe ritm. Cei care se așteaptă să vadă un film plin de nerv, de jazz, de ritm, se vor întâlni cu altceva, este un film despre ce înseamnă să încerci să revii, să te lupți, să exiști cu o adicție. Și, în cele din urmă să nu reușești. Este un film despre eșec, nu despre succes, un film despre fragilitate, nu despre izbândă. Un film care demarează greu, își găsește greu ritmul și încă și mai greu tonul. 



Regizorul Robert Budreau a căutat să prindă în construcția filmică similitudinile cu o improvizație de jazz folosindu-se inteligent de un pseudo flash back. Dacă în jazz, fiecare muzician din ansamblu are vocea sa, și își trimit unul altuia pase melodice sau ritmice, aici avem de-a face cu o circulație a emoțiilor, pretextul fiind așa zisul film despre tinerețea lui Chet Baker. Pretextul funcționează însă între anumite limite, întrebându-te uneori de ce era necesar de să fie folosită ideea de film, iar întoarcerile în timp nu puteau fi folosite tel quel. Totuși, prin granulație, prin ieșirea în alb negru, filmul din film aduce un plus de poezie și de lirism poveștii. Ethan Hawke este foarte bun în această luptă cu sine, iar cele declarate la începutul proiecției explică de ce, căci lupta cu sine a muzicianului, recuperarea, frica, tentațiile constante sunt, și în viața lui Hawke, sau a prietenilor săi, o prezență de neocolit. 

Eforturilor lente, dar tenace de recuperare sunt constant zădărnicite de ariditatea neprietenoasă a spațiilor, precum câmpul proaspăt arat, acoperit de zăpadă din Oklahoma, sau șopronul înghețat, de neîncrederea celor din jur, și mai ales a părinților, excelenți în răceala lor: de zbaterea continuă pentru o slujbă care să asigur supraviețuirea celor doi pauperi care trăiesc în spațiul strâmt din dubița actriței, parcată pe un vârf de stâncă. Dubița însăși aduce ceva concret și poetic în această căutare a realității, a adevărului. 

E greu să faci un film despre adicție, căci adicția reprezintă o stare de eșec repetat, fiecare victorie este, de fapt, o apropiere de înfrângere. Am recunoscut însă aici sunetul veridic al experiențelor proprii, al dificultății și disperării de a menține o relație cu un om care suferă de o adicție, lupta constantă, căutarea încăpățânată, dorinței de a învinge dependența, pierdute cu fiecare clipă a cedării, a imposibilității de a ieși din cerc.


Ethan Hawke la Festivalul Filmului independent american

*Filme bune, mai mult sau mai puțin independente (P III) 

Ethan Hawke had a whole section of the festival dedicated to him. Maudie, Born to Be Blue, Boyhood and the recent Sidney Lumet Before the Devil Knows You're Dead benefited from his charming introduction. When stepping on to the stage, before Born to be Blue, charismatic and full of energy, he told the audience the story of the inception of the film, prompted by the host's, film critic Ionuț Mareș insightful questions: 




Ethan Hawke la American Independent Film Festival, 
Bucharest (foto Ionut Dobre)
Probably fifteen-sixteen-seventeen years ago, Brad Pitt was signed up to do a bio pick of Chet Baker and he dropped out of the film.  I had just made Before Sunrise with Richard Linklater and so I called him up and I said: „Hey Rick, do you think it is a good idea to make a film about Chet Baker?”. He said: „What is interesting about Chet Baker?” „What's interesting about Chet Baker is that he defines cool.” What is cool? Cool is detachment, not caring one way or the other. Detachment is passive, detachment is negative, detachment is what happened to America in the fifties. He was eager on this whole idea about Chet Baker and we worked on the script for a couple of years. I was supposed to play Chet Baker. 

The whole movie was set in a single day of his life - the day before he first tried heroin. That was the idea of the movie. We tried to get finance, we went to every studio around, we couldn't get the money to make the movie and it was really sad. One day we were going for a walk, I had just turned thirty and I said: „I have a new idea for that Chet Baker movie, for some financiers.” And Rick said: „Yeah, I've been meaning to talk to you about it”, he said. „Yeah, well, you are getting kinda old”. Chet Baker was a junkie by the time he was 25 or something. I was getting too old for that part. I was heartbroken. I invested this time and energy for so many years, we worked with this writer writing it. I put  a lot in this project. I had to let it go. 


Fifteen years went by and I was making a movie in Canada and I got this letter from a young film maker, Robert Boudreau, saying: „I heard that once you were making a movie about Chet Baker. It is my dream. Could you, please, read the script.” I felt like somebody was offering me the sequel to a film I never made.  Boudreau's movie starts when Chet was around forty and he was already washed up. But he was putting his life back together. It was a very similar idea of a film taking a moment of his life, instead of showing a person's whole life story. This script centers around an amazing idea. It happened to Elvis, it happened to Eminem, it happened to a lot of musicians. Somebody approached them to play their own life. What wrote this director is not factually accurate, it is more of a jazz impro. In truth, Chet had the opportunity to do a come back in a movie playing himself, but ruined it in pre-production, it never happened. 

There are aspects of playing a real character which are quite challenging. Like talking  to a person's loved ones. They were a real  and you can never do a real person, because nobody is one thing. There was a certain spirit at Chet Baker. If you close your eyes one night, lay on the floor and play his record, what would be the story you would hear in your head? What would be the images that you see? This is how we wanted this movie to be. It would be deeply romantic, it would be deeply lonely. 

Two of the biggest influences on my acting life were River Phoenix and Philip Seymour-Hoffman, both of them, were lost to heroin. It is a pretty serious thing in my life, watching people, beautiful people that you know, lost. You know them, you know how much more complicated it is. I got offered this in the wake of Phil's death, So the production was colored by that. I wasn't really setting out to define who Chet Baker was, I was trying to talk about a spirit, a personality, a type that I know well and I felt I had some insight into. I tried to read and learn everything I could about him, and you can google him tonight and see his beautiful self in an interview. Doing an impersonation wasn't interesting for me, trying to make a movie that had something to say about what is life, was more to me.






I approached playing this part, the same way you do everything: you gotta love it. If you love something it is easy, if you look at it as work, it is hard. If you really enjoy a character, learning about their relationship to music it is easy. I am sure that a lot of you are musicians, or know musicians and are aware that music is a part of somebody's personality. One of Chet's friends said that the best parts of him were present through his music and through the love of the trumpet.There are shots from the fifties of him and he always personified cool. And as I grew up, seeing how movie actors are idealized, I would never trust someone who personifies cool, as I know how phony it is. Usually somebody whose looks are really cool is probably quite insecure. As they are putting so much energy into looking cool. that was a good starting place for me. 

There is no rule, no usual way when choosing a film. Take Boyhood for instance. Imagine this friend of mine came to me and said „I have an idea about making a movie about a childhood. We are going to shoot  a movie once a week for 12 years, we will cast some five year old kid and we will watch him grow up.” Sounds like fun. it is completely different. Maudie, the film showed a couple of nights ago. That film is, for me, about Sally Hawkins. She is an amazing actress. I guess you have seen her in Mike Leigh's Happy Go Lucky, or in the Shape of Water that is coming out now. She is just a brilliant, brilliant performer. Every now and then, I see another actor performing and I really want to work with them to understand how. I want to be near. The last film showing, Before the Devil Knows You're Dead, is a special project. Phil and I grew up in New York. Credit goes to Philip for that movie. He had just won the Oscar and he could do anything. Usually, the first thing people do when they win the Oscar, is go play Batman. They cash out, they reap the casino. Phil, first thing, he called me up and said „Remember that old script Sidney Lumet wanted to make, let's make it. I can get anything greenlit now. ” And he could! So here is this 83 year old master and Phil used his power in that moment to get his final film made. and it is a great film, I am really proud of it. There is no rule. This movie you are going to see tonight (Born to Be Blue) is really personal to me, I poured a lot in it. I knew that this subject matter was something I could put into it. I spent my life around people like them. I understand the world, I wanted to play the part since I was in my twenties. 




Born to Blue , with Ethan Hawke as Chet Baker
People do not need to be blue to be artists. People like to tell themselves that. But I do think that how we navigate depression and insecurity, is a huge challenge of our life. If you look at the life of an artist, the world make it so hard for you to fulfill your dreams. But if you look at the life of artists who didn't fulfill their dreams it is usually themselves who are the biggest problem. Giving ourselves permission to succeed. Overcoming our own disappointment in our selves, I think there is something that Chet was struggling with. It is something I have some knowledge about. One of the characters in the movie is Dizzy Gillespie. And Dizzy played better than Chet, and Dizzy had a happy life, married his whole life. He helped so many jazz musicians, never came into addiction, apparently a great guy and he was every bit as talented as Chet Baker, for sure. Miles and Coltrane. To understand the Chet Baker story you have to understand how much drugs were a part of the culture and the identity of the jazz musicians. Chet's biggest hero was Charlie Parker. So he wanted to be just like him. So... Deal with the Devil.





Born to Blue , with Ethan Hawke as Chet Baker



In the end, he wished the audience to 



Have fun! Try to pretend your are stoned, if you are not already.