MOROMEȚII 2 - ÎNAINTE ȘI DUPĂ (1)
(ÎNAINTE) - O zi
de filmare
Panta unui deal
pe coama căreia o batoză de la pașopt încoace, cu aburi, pufăie nori de fum
către cerul de vară. Un țăran, Cocoșilă, într-o vestă tricotată, cu pălărie,
coboară panta dealului până la groapa de fumat. Camera de filmat coboară, e un
plan complicat, cu macara, cu sincronizare actori, cu figurație la depărtare,
cu treierătoare, cu orchestrat fumul ca să dea bine în cadru. Pe monitoarele
ascunse la umbră frumusețea arhaică alb/negru a cadrului te face să caști ochii
mari. Un pic de magie. Un realism nostalgic. Poți iubi filmul încă nenăscut
chiar și numai pentru acest cadru.
Se filmează scena
51 – EXT. ARIE/GROAPA DE FUMAT, din Moromeții
2.
Pe orice platou
de filmare e o atmosferă specială, poate ușor ciudată pentru un outsider, Mulți
par că stau degeaba, dar atenția tutror este, tot timpul concentrată asupra
unui punct fix... scena din fața camerei. Astăzi platoul este Valea Veajlovului,
spațiu vast și cu cer deschis. E vreme bună. O zi cu figurație multă: scena 50
a filmului. La treierat.
Bântui printre
oamenii din echipă. Cunoștințe mai vechi, mai noi. Îmi amintesc de vremurile
când, studentă fiind făceam pe translatorul și secretara de platou la filmele
cu vampiri produse de Vlad Păunescu și Castel Films, de zilele când echipa de
efecte speciale a filmului BloodRayne,
o adaptare pentru marele ecran a unui joc video, împroșca cu sânge pereții unei
mânăstiri monument istoric, la indicația regizorului german Uwe Boll, de ritmul
rapid al serialului BBC unde, pentru operator, un film cu vampiri era o
provocare pe care, în anodin-ul vizual în care ne aflam - un soap despre doctori -, ar fi primit-o
fericit.
În Valea
Neajlovului, însă, care ținea loc de câmpiile din Siliștea Gumești, satul Moromeților, nu avem nici vampiri, nici banalitatea unui decor de spital aici,
ci o re-întâlnire cu un clasic, nu doar cinematografic, al culturii române.
Frumusețea
luminii e subtilă, ascunsă, nevorbită. Nimeni nu stă să exclame: „Uau!”... Uau!-ul va fi în săli... sperăm.
În rest, echipa trăiește
într-o stare care permează și în film. O bășcălie continuă, un umor fără de care
nu poți trece ziua. E îngrozitor să filmezi cu cai, cu animale, cu copii. Caii
se sperie de boom-uri, de umbrelele care apără echipa de soare și protejează
ecranele video, de oameni. Cum să faci să se oprească un cal fix acolo unde ai
tu nevoie de el în cadru. O dublă mai târziu am schimbat șareta cu o căruță, și
pe Bogdan Talașman, care, ca jandarm al satului trebuia să mâne caii, cu
proprietarul cailor, singurul care îi putea mânui.
Bășcălia e
contagioasă. Aici pe frontul echipei de filmare, tonul îl dă Vivi Drăgan Vasile, directorul de imagine. E un razboi, mai puțin
gloanțele. Ai de manevrat trupe, ai de controlat temperamente, ai de luptat în
tranșee pentru cel mai bun unghi, trebuie să reziști în șleaurile noroioase ale
exterioarelor, alergi tot timpul contra cronometru, împotriva soarelui
imperturbabil, care nu se sinchisește de racordurile de lumină, în timp ce tu
trebuie să te adaptezi secundă de secundă unei noi provocări, să te încadrezi
într-un buget. Iar un film de epocă, cu o distribuție în care își doresc să
apară toți actorii importanți ai României, cu figurație multă și chiar și bătăi
în Piața centrală a Capitalei aduce câteva „mici” provocări în plus.
La treizeci de
ani după primul ecranizarea romanului lui Marin Preda, dup[ at\t de iubitul Moromeții, iată că regizorul Stere
Gulea face o continuare. De ce? Clarificarea vine cu o mică lecție de istorie.
Stere Gulea: Fondul politic este plasat în vara lui 1945,
când a existat o criză politică, la instalarea Guvernului Groza. Regele a cerut,
conform Constituției, ca Groza să depună mandatul pentru că nu reușea să
formeze un guvern cu toate forțele politice. Nici chiar împreună cu comuniștii
și cu socialiștii și cu Frontul Plugarilor, care era tot al lui. Regele i-a
atras atenția că nu are creditul Parlamentului, țărăniștii și liberalii nu îl
susțin. Țărăniștii aveau un procent serios – 70 – 80%. Groza l-a ignorat și MSR
Mihai a intrat în Greva Regală, nu îi promulga actele, legile și așa mai
departe. A fost o întreagă discuție, negociere între anglo-americani și ruși
care au durat până la sfârșitul lui 45 începutul lui 46, până s-a acceptat un
compromis: un ministru liberal și unul țărănist fără portofoliu, în guvern.
Despre care se știe prea puțin acum.
SG: Eu nu am întâlnit decât o referință, un
cadru cinematografic și o fotografie despre această manifestare și mărturii ale
celor care au participat. A apărut în ziare, în 1945, dar în ziarele partidelor
istorice, precum Dreptatea.
Comuniștii au venit cu provocatori la această manifestație organizată de
tineretul liberal și țărănist, în cinstea zilei de naștere a regelui. Regele nu
era la Palat, el a stat la Sinaia pe toată durata grevei. Comuniștii au venit
cu provocatori și a ieșit rău, au murit oameni. Au murit unsprezece oameni. Nu
se știe prea bine ce s-a întâmplat. Au murit unsprezece oameni ai comuniștilor
și ziarele comuniste au început o întreagă propagandă în care a fost prima dată
când l-au atacat chiar și pe Rege. (spoiler!!!!) În film, Niculae e trimis să facă un reportaj la fața locului, el vede
ce s-a întâmplat exact, provocările comuniștilor și, când se duce la
cinematograf, vede un reportaj cosmetizat al ONC-ului, care era deja comunist,
unde comentatorul de jurnal spune cum au ucis forțele reacționare, țărăniștii
și liberalii, pe unsprezece tineri aflați în Piață. Niculae are un șoc. Este
prima oară cînd se confruntă cu așa ceva – una vede în realitate, și alta este
propaganda oficială. Este primul contact cu noua realitate. El are 18 ani și
dorea să debuteze ca scriitor, deci se învârtea într-un cerc oarecum de stânga
care, atunci, era foarte entuziast, în favoarea schimbării. Ei erau de bună
credință, dar deja încep să accepte manipulările și alterările realității, iar
Nicolae intră într-un fel de impas. /E vorba de demonstrația din 8
noiembrie 1945 – mai multe informații în raportul lui Cicerone Ioanițiu,
participant;
în articol revista Historia;
cu nume și prepune anchetatori, torționari și vitime, în pagina din Procesul Comunismului./
De ce v-ați ales această epocă ambiguă?
SG: Mi s-a părut foarte importantă. Pentru că
oamenii uită. Exista atitudinea lumii care trăise în sistemul democratic, problematic,
așa cum era el, dar era democratic, în care aveai libertățile pe care ți le
oferă democrația și credeau că odată cu terminarea războiului se vor întoarce
la epoca dinainte și încep să vadă că nu e nici pe departe așa, lucrurile o iau
în cu totul altă direcție despre care abia, abia auziseră câte ceva, dar nu
știau deloc cum va fi exact. E toată această căutare, eterna întrebare: ce ne
așteaptă? Era o stare de așteptare: vin americanii, nu o să ne lase, toate
discuțiile specifice acestei perioade pe care eu o găsesc foarte interesantă și
ne-explorată cinematografic, sau oricum ne-explorată cât de cât adevărat. Ce
s-a făcut /ca film, despre acea epocă, în timpul comunismului/ nu intră în discuție. Da, istoria cred că trebuie revăzută, așa
cum a fost ea, cu adevărat. Nu cum a fost prezentată în cincizeci de ani de
propagandă. Căci despre asta este vorba. Noi vorbim despre o istorie pe care nu
o cunoaștem încă și trebuie să ne ducem să vedem ce au trăit oamenii aceia cu
adevărat. De aceea m-am decis să fac Moromeții pentru a explora această
perioadă. Personajele lui Marin Preda sunt adevărate, au încă propriul limbaj,
propriul fel de a vedea.
Ceea ce m-a făcut
să vreau foarte tare să să fac parte măcar o zi din procesul de creare a
acestui film, au fost vorbele Oanei Giurgiu, producător, alături de Tudor Giurgiu, al acestui film.
Discuția noastră s-a purtat la un colț de Calea Victoriei, în buza unui gang
unde scenograful filmului, Cristina Niculescu, re-construise un magazin de
ochelari. Oana mi-a zis - și acum după ce am văzut filmul și am observat
reacțiile în sălile din țară unde a fost proiectat, îi dau mare dreptate - că Moromeții 2 este un film necesar care ar
fi trebuit să fie finanțat integral de CNC pentru că Moromeții, este un stâlp al cinematografiei românești, pentru că
romanul lui Marin Preda este un stâlp al literaturii române, pentru că Stere
Gulea este unul dintre cei mai importanți regizori din România. Ținând cont de
aceste lucruri, filmul este prea românesc pentru a reuși să fie finanțat
extern. Este un proiect care aparține și care ar fi trebuit să fie o mândrie
pentru România și mai ales pentru CNC.
Stere Gulea
continuă pariul inițial de a face o frescă a satului românesc, dar mai ales a
unor vremi istorice tulburi despre care se vrobește foarte puțin, după cum
menționam în interviu.
Mi se pare
extraordinar că mari actori, precum Horațiu Mălăele sau Răzvan Vasilescu, Dan
Aștilean, Gheorghe Visu, Andi Vasluianu au acceptat colaborarea la film, sunt
convinsă, cu o răsplată financiară modestă, dar cu conștiința și dorința de a
participa la crearea unei pelicule care să rămână mărturie a istoriei noastre
recente.
Stere Gulea este un regizor al onestității, este un regizor care știe
să își provoace spectatorii, ale cărui filme au umor și care împreună cu
directorul său de imagine Vivi Drăgan Vasile găsește o
poezie și o intensitate lirică care străbat, cadru de cadru, secvență de secvență, filmul.
Chiar din clipa
în care am ajuns în locația de filmare, la fiecare pas am găsit detalii pe care
Cristian Niculescu, scenograf a zeci de filme, cu o vastă experiență
cinematografică, le-a presărat în sau în afara cadrului, transportându-ne
instant în epocă. El reușește și aici să găsească acele amănunte, acele
contexte vizuale și detalii practice care îmbogățesc și fixează în timp era
filmului, precum groapa de fumat, aflată din necesități practice – protecția împotriva
incendiului – la mare depărtare de
batoza cu aburi, piesă de muzeu, care lucra pe arie. Costumele realizate de
Dana Păpăruz în tonuri de culoare pământii, care, de fapt, dispar în alb negrul
filmului, păstrând un amestec subtil de texturi, sugestie a traiului greu și
simplu, o luminozitate în cămășile albe, o asprime în pantalonii de muncă, o
anduranță patinată în vestele tricotate ale întregii distribuții.
A fost o zi cu soare. S-a filmat secvența 50 și 51. O zi dăruită.
Foto (c) Vlad Cioplea
Comentarii
Trimiteți un comentariu