Cinci şi atitudinea politică: Bamako - Festivalul de Film Times BFI 2006

Pe o platformă ridicată precar şi aparent inutil între pământ şi cer, se caţără, în obscuritatea luminoasă a răsăritului, câţiva muncitori. Camera trece de ei urmărind un bărbat slab, ridat, care ajunge la poarta unei curţi cu ziduri înalte, de un ocru coşcovit.
- Am venit să depun mărturie, spune el unui poliţist care păzeşte intrarea. Bărbatul îşi spune numele şi e lăsat să intre în curtea unde se ţine procesul.

Curtea cu tribuna depoziţiilor, masa judecătorilor, scaunele avocaţilor, spectatorii amestecaţi cu martorii şi echipa de filmare se află

într-o curte adevărată, închisă de ziduri înalte de pământ, în jurul câtorva case de chirpici. O femeie de o frumuseţe de abanos păşeşte afară, şi, insensibilă la prezenţele oficiale din jur, îşi strigă bărbatul să îi strângă şireturile de la corsetul rochiei. Un copilaş care abia merge, fură din hârtiile dosarelor aflate în grămezi ordonate şi purtând titluri sugestive: G8, Tokyo etc. Acesta este cadrul imposibil al unui film necesar, Bamako, al regizorului Abderrahmane Sissako, este procesul fictiv al Africii şi naţiunilor sale vs. Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional.

12,5% din bugetul Kenyei este alocat serviciilor sociale [adică spitalelor, învăţământului etc.], 40% este alocat plăţii datoriilor FMI.
4% din bugetul Camerunului este alocat serviciilor sociale, 36% plăţii datoriilor FMI.

Cifrele curg acuzatoare dintr-un difuzor agăţat de gard, în stradă. Sub el, femeile satului îşi văd de treburile zilnice, de vopsirea valurilor de pânză, de spălarea lor, de pregătirea culorilor.

Cu Bamako, Sissako reuşeşte un tur de forţă meritoriu. El aduce pe ecran o aridă dezbatere socială, exprimată prin vocile autentice ale celor care o trăiesc, şi pe care plasează în mijlocul vieţii normale, cu nunţi, morţi, iubiri şi divorţuri. Deşi filmate în două stiluri complet diferite, "procesul" pe suport magnetic, iar "viaţa curţii" pe film de 16 mm, primul într-un stil pseudo-documentarist, iar cel de-al doilea respectând coordonatele filmului de ficţiune, în cadre construite cu grijă din plan-contraplan, totuşi, între cele două nu există nici un hiatus estetic, parabola cuprinzând cu generozitate ficţiunea, procesul fictiv, căci nu există autoritate pământeană care să îl "tragă la răspundere pe cel mai puternic", spune regizorul. Şi chiar şi suprarealistul moment de western cu Danny Glover jucat pe străzile deşertice ale unui pueblo african şi soldat cu moartea unei femei în văluri musulmane îşi găseşte locul firesc.

"Nu am vrut să atribui vina şi nici să denunţ faptul că nenorocirea a sute de milioane de oameni este rezultatul unor regulamente şi reguli care au fost decise în afara universului oamenilor cărora acestea li se aplică", explică Sissako.

Născut în Mauritania, şi-a petrecut copilăria în Mali şi a trăit zece ani la Moscova, unde a urmat VGIK - Institutul de Film, şcoală de la care s-ar părea că a preluat o parte din tradiţia simbolisticii caracteristice cinematografului rus.

Elementele de ficţiune, un cuplu care divorţează, o nuntă, o înmormântare sunt perfect integrate în pânza filmului, căci "martorii" procesului par să fi păşit, numai cu câteva minute înainte, pe uşa casei de chirpici.

"Martorii", spune regizorul, "au avut impresia că este vorba de un proces adevărat şi au venit să depună mărturie despre durerea lor în faţa unei Curţi pe care o considerau legitimă".

Procesul alegerii lor a fost strâns coordonat de regizor, cei aleşi fiind printre cei care sunt victimele "ajustărilor structurale" cerute de Banca Mondială şi FMI - oameni în afara legii, în afara sistemului, - "lucrători concediaţi, asemeni foştilor angajaţi ai serviciilor publice rămaşi pe drumuri datorită privatizării acestora şi a vânzării lor către multinaţionalele din Vest."

Fidel documentarului, depoziţia nici unui martor nu putea fi întreruptă şi nici nu li se putea cere să repete ceva, iar avocaţii, procurorii şi judecătorii, aleşi dintre oameni ai legii, care au de-a face în viaţa lor civilă cu aceste probleme, au avut libertatea de a asculta şi a interveni atunci când li se părea necesar.

Pariul câştigat al acestui film-discurs politic este consecvenţa stilistică la nivel conceptual, validată de păstrarea fără concesii a parabolei ca principală unealtă de comunicare.

Discursul şi problematica filmului aduc în faţa publicului drama ce urmează din impunerea unui sistem de valori dezvoltat în societatea capitalistă vestică unei societăţi care nu este încă pregătită să le primească. Acesta este un gând care ar trebui să ne îngrijoreze pe toţi, nu numai cu privire la naţiunile africane, ci şi referitor la ceea ce urmează să se petreacă aici, în ograda noastră, prin intrarea României în Uniunea Europeană la începutul lui 2007.

Patru şi şefia - The Boss of It All (regia: Lars von Trier) - Festivalul de Film Times BFI 2006

Premiza comediei lui Lars von Trier, în care directorul unei companii pline de succes angajează un actor să îi ţină locul la semnarea unui contract important, conduce la un delicios şir de dialoguri şi situaţii absurde, în momentul în care actorul, din exces de zel, depăşeşte barierele rolului şi face cunoştinţă cu angajaţii.

Privim prin geamul unei clădiri de birouri, în reflexia căruia apar regizorul şi aparatul de filmat. Auzim vocea din off a regizorului, care va continua să comenteze momentele importante ale filmului, şi care ne promite "o comedie inofensivă". Intrăm apoi în încăperile cu lumină rece, unghiuri drepte şi suprafeţe plane. Prima întâlnire, în care directorul companiei, interpretat magistral de Peter Gantzler, îi explică actorului, un minunat Jens Albinus, ce are de făcut. Îi explică, e un fel de a spune, căci nimic nu îl pregăteşte pe actor pentru avalanşa de încurcături şi false promisiuni, făcute prin

e-mail-uri, de către personajul fictiv, căruia acum trebuie să îi dea viaţă şi consistenţă, poreclit "şeful nostru al tuturor".

Nimic nu e inofensiv, însă, în această comedie. Cu un timing perfect, Trier combină absurdul scenelor în care se vorbeşte cu miez şi patimă despre nimic, deoarece cel puţin unul dintre interlocutori habar nu are la ce se referă celălalt (fie că e vorba de detalii tehnologice, cereri în căsătorie prin e-mail sau deţinerea drepturilor asupra unui profitabil patent), cu cele, la fel de amuzante, în care actorul încearcă să îşi convingă prietenul să îşi recunoască duplicitatea şi să accepte răspunderea deciziilor luate la umbra "şefului nostru, al tuturor" (The Boss of It All).

Filmul lui Trier aminteşte de alte producţii despre absurdul muncii de birou, precum excelentul film georgian din 1983, Munţii albaştri, în care manuscrisul unui autor este înghiţit în birocraţia plină de bunăvoinţă a unei edituri, şi de recentul serial britanic, The Office, satiră în stil pseudo-documentar despre viaţa de zi cu zi într-o companie pe cale să-şi concedieze angajaţii, cu Ricky Gervais în rolul principal, punând marca umorului insular, sec şi minimalist.

The Boss of It All este rezultatul unei re-ajustării a carierei lui Lars von Trier. "Declaraţie de revitalizare" pe care regizorul o face publică la scurt timp după împlinirea a 50 de ani spune: "în ultimii ani m-am simţit din ce în ce mai îngreunat de obiceiuri şi planuri sterile - ale mele şi ale celorlalţi - şi simt nevoia unei curăţenii generale." Aceasta se reflectă în mod concret la limitarea participării la festivaluri, o reducere a activităţilor de promovare a filmelor, o rutină zilnică mai relaxată, mai mult timp pentru dezvoltarea scenariilor, pe scurt, o simplificare a vieţii. Iar în ceea ce priveşte filmul, la o comedie uşoară, cu un buget mediu, în daneză, fără vedetele americane şi internaţionale din producţiile precedente, Dogville şi Manderlay.

Dar nimic nu este simplu pentru unul dintre semnatarii Dogmei, manifestul absolut al readucerii realităţii dramatice pe ecran. Experimentul cu realitatea capătă o nouă dimensiune în The Boss of It All. Este filmat fără operator, printr-un procedeu numit Automavision, un proces prin care, după ce s-au ales câteva poziţii fixe pentru cameră, i se delegă computerului dreptul de a alege la întâmplare încadratura, precum şi momentul când să panorameze, să zoomeze sau să încline aparatul, limitând astfel, după cum spune regizorul, influenţa umană. "Pentru multă vreme, continuă el, filmele mele au fost filmate din mână. Asta pentru că sunt obsedat de control. Cu Automavision, tehnica era că fixam încadratura şi apoi apăsam pe un buton pe computer. Nu mai eram eu cel ce deţinea control, era computerul".

Rezultatul acestui experiment vizual este un film cu încadraturi dezechilibrate, salturi abrupte de luminozitate între cadre, un suveran dispreţ pentru construcţia cinematografică clasică în care trecerile de la un cadru la altul sunt aproape neobservate. Impactul experimentului a afectat, însă, cel mai mult, jocul actorilor, care nu se mai puteau baza pe reperele obişnuite. Şi nici nu puteau recurge la trucurile obişnuite, încercând să îşi întoarcă profilul cel mai avantajos, sau să fure atenţia într-o scenă. Datorită modului aleatoriu de alegere a cadrului, aceştia nu ştiau niciodată încotro se îndreaptă cameră, şi daca ar fi fost după dorinţa iniţială a regizorului, nici măcar nu li s-ar fi îngăduit să ştie că sunt filmaţi, iar camera ar fi fost ascunsă, ca în Big Brother, în spatele unui geam-oglindă. "Era prea puţină lumină. Nu am fi putut să filmăm".

Vocea din off, Automavision-ul, şi un scenariu care nu a lăsat loc improvizaţiei, după cum mărturisea actorul Peter Gantzler după premiera festivalieră, ni-l arată pe Trier ca fiind perfect în controlul lumii pe care o creează, încălcând în deplină liberate convenţiile cinematografice - un mânuitor perfecţionist al marionetelor umane.

Pentru prima oară în acest an, în festival, sala s-a umplut de aplauze.

Trei şi sfinţenia - Insula de Pavel Lunghin - Festivalul de Film Times BFI 2006

O siluetă neagră, cocârjată sub dulama groasă, traversează pe un ponton lung şi strâmb spaţiul de peste ape, care desparte o mânăstire de lemn de casa boilerului. Silueta îi aparţine călugărului Anatoly, o partitură actoricească de care starul rock Piotr Mamonov o atacă în forţă, cu brio.

Construit în sketchuri ce descriu interacţiunea dintre călugăr şi cei care îl caută pentru a primi, fie că vor, fie că nu vor, sfat, îmbărbătare sau iertare, filmul lui Pavel Lunghin (Taxi Blues) vorbeşte despre har, sfinţenie, credinţă, înţelepciune şi iertare cu un umor şugubăţ de pildă populară, şi o inimă generoasă ca mama Rusia.

Bântuit de remuşcări, convins că şi-a împuşcat prietenul, Tihon, într-o înfruntare din timpul celui de-al doilea război mondial, călugărul Anatoly îşi duce viaţa într-un peisaj sterp, aflat în insulele stâncoase, acoperite aproape continuu de o pojghiţă albă îngheţată, şi este considerat de către comunitate ca un om sfânt, iar de către ceilalţi călugări, doar un Păcală.

Vitalitatea suculentă a personajelor: o fată însărcinată pe care Anatoly o încurajează să păstreze copilul care va fi "un băiet cu părul de aur", o văduvă care şi-a pierdut bărbatul în timpul celui de-al doilea război mondial şi pe care călugărul o trimite în Franţa pe urmele lui, pierdute în urmă cu 40 de ani, consolidează acest film de o poezie şi un lirism profund creştin. Interacţiunea plină de umor dintre călugăr şi cei din jur, nu diminuează cu nimic propria lui disperare şi credinţă. Momentele de rugăciune, stăpânite de o adâncă evlavie, se petrec în propria lui chilie, într-un altar simplu, cu o icoană, iar cele de puternică remuşcare pe o insulă pustie, aflată în apropiere, stâncă binecuvântată, în care martori tăcuţi sunt valurile mărunte, stâncile goale, cerul şi frigul albastru atotcuprinzător.

Pavel Lunghin ne duce pe noi, spectatorii stresaţi şi fugăriţi de deadline-uri, într-un spaţiu din afara vremurilor noastre, în care timpul îşi recuperează dreptul de a curge în tăcere, între pământ şi cer, marcând şi schimbând viaţa oamenilor, îngăduindu-le răgazul de a-şi găsi rostul şi iertarea.

Artistul faţă în faţă cu sistemul - Festivalul Londonez de Film Times BFI 2006

Obtuzitatea faţă în faţă cu personalitatea artistică, folosirea opresiunii de stat în interese personale, afirmarea carierei politice prin distrugerea vocii libere a creatorului de artă sunt elementele care alcătuiesc baza comună a două filme profund diferite stilistic şi narativ, documentarul The US vs. John Lennon şi lung-metrajul de ficţiune Das Leben der Anderen (Vieţile celorlalţi).

În primul, regizorii David Leaf şi John Scheinfeld urmăresc evoluţia relaţiei dintre John Lennon, unul dintre cei patru Beatles şi statul american. Leaf şi Scheinfeld susţin, prin filmul lor, o interpretare profund politică asupra evenimentelor din jurul lui John Lennon în 1971, când acesta a trăit timp de un an cu teama că va fi expulzat din SUA. Această măsură neobişnuită din partea autorităţilor guvernamentale americane faţă de o figură publică proeminentă, precum şi supravegherea ostentativă din partea FBI s-ar datora, conform ipotezei avansate de documentar, temerilor preşedintelui american de atunci, Richard Nixon, în preajma alegerilor pentru cel de-al doilea mandat prezidenţial.

După întâlnirea cu Yoko Ono, artista japoneză care avea să îi devină nu numai soţie, dar şi parteneră în a da glas atitudinii sale politice, profund pacifiste şi anti-războinice, şi care îl va susţine în toate performance-urile trăznite, dar cu substrat revoluţionar, Lennon pare eliberat de complexele şi reticenţele sale precedente, îşi dă frâu liber imaginaţiei. Împreună cu Yoko, profitând de foamea jurnaliştilor pentru fotografii cu ei doi în luna de miere, au pornit bed-ismul, în care nu s-au dat jos din pat timp de şapte zile, îngăduind presei să li se alăture, să le ia interviuri şi să îi fotografieze împreună cu geamul din spate, inscripţionat cu cuvântul peace (pace). A urmat apoi bag-ismul, în care au dat interviuri amândoi înfăşuraţi într-un sac de pânză albă, din care se auzeau doar vocile un pic înăbuşite şi chicoteli complice. Asocierea cuplului cu alte personalităţi publice cu ţeluri similare, pacea şi retragerea trupelor din Vietnam, dar de pe platforme politice diferite, precum Jerry Rubin (lider al primelor proteste împotriva războiului din Vietnam), Abbie Hoffman (de asemenea un activist anti-război, co-fondator cu Rubin al Yippie - Youth International Party) şi şeful Panterelor Negre, Bobby Searle, precum şi concertul în favoarea poetului John Sinclair, condamnat la zece ani închisoare pentru că a dat două ţigări cu marijuana unor ofiţeri sub acoperire, i-au adus în atenţia guvernanţilor SUA.

Datorită schimbării vârstei minime de vot de le 21 de ani la 18 ani, o întreagă masă de tineri urma să participe la alegerile ce puneau în joc al doilea mandat al lui Nixon. Această categorie de vârstă era cea în rândul căreia Lennon şi, probabil, poziţia sa politică, exprimată în concerte şi interviuri, erau foarte populari. În încercarea de a limita această influenţă, guvernul american îl ameninţă pe Lennon cu deportarea şi îl pune sub supraveghere pe faţă.

Combinând interviuri de arhivă, de pe diverse posturi de televiziune, cu interviuri contemporane cu Yoko, Noam Chosky, Bobby Seale, Gore Vidal, apropiaţii lui Lennon, dar şi cu agenţii FBI, precum G. Gordon Libby, puşi să îl urmărească pe artist, filmul lui Leaf şi Scheinfeld, creează imaginea unui artist care contribuie la schimbarea atitudinii politice a clasei de mijloc americane, după ce a revoluţionat deja muzica, moda şi arta. Folosind un număr mare de cântece din cariera lui Lennon, 40, dintre care 37 solo, care susţin, non-cronologic, documentarul reuşeşte să creeze portretul unui artist care şi-a transformat experienţa personală în cuvinte cu ecou universal, dar, din păcate, nu depăşeşte estetic stilul History Channel.

Aceeaşi obtuzitate mediocră şi necruţătoare vizibilă în agenţii americani, o regăsim şi la cei ai poliţiei STASI din filmul lui Florian Henckel von Donnersmarck, Das Leben der Anderen (Vieţile celorlalţi), unde însă miza nu este doar deportarea, ci cariera şi, adeseori, chiar viaţa. Aici, regizorul, care este şi scenaristul filmului, urmăreşte în scenariul său perfect construit, relaţia dintre nevăzutul, ne-simţitorul, dar foarte eficientul agent STASI, Wiesler (Ulrich Mühe) şi obiectul supravegherii sale, scriitorul avid de viaţă Georg Dreyman, interpretat de arătosul Sebastian Koch. Lumii vibrante, în elegante tonuri de gri şi brun, a artistului, plină de viaţă, prieteni şi iubire, i se opune cea austeră, sterilă, îngheţată în timp şi sentimente, dominată de verdele luminii de neon şi albastru crepuscular, ore la care agentul îşi găseşte drumul către casa pustie. O interminabilă repetiţie de linii drepte şi suprafeţe lucios de netede, golite de personalitate, domină lumea banală şi cu atât mai înspăimântătoare a perfectului, infailibilului agent al poliţiei secrete germane. Iniţiatorul acţiunii de supraveghere este unul dintre membrii proeminenţi ai guvernului comunist din Germania Democrată, care, îndrăgostit fiind de iubita scriitorului, actriţă, interpretată de Martina Gedeck, foloseşte aparatul de supraveghere şi control al STASI pentru a-şi elimina rivalul în amor.

Von Donnersmarck readuce cu măiestrie pe ecran universul anilor de opresiune comunistă, şi, chiar dacă îşi propune să povestească istoria unuia dintre extrem de puţinii ofiţeri cu conştiinţă, din poliţia secretă, reuşeşte sa descrie o lume în care cenzura, listele negre, întreruperea brutală a carierelor din cauza unui cuvânt spus cui nu trebuie, folosirea torturii în interogatorii, adică anihilarea totală a drepturilor omului reprezintă norma, standardul şi nu excepţia de la regulă. Indiferent de numele organizaţiei supreme în aparatul de partid şi de stat, indiferent de limba vorbită, personajele piesei sunt aceleaşi în oricare dintre spaţiile geografice din spatele Cortinei de Fier: mahărul politic, carieristul securist şi agentul completat devotat sistemului care l-a creat. Iar metodele, frica şi instrumentele de manipulare prin frică, sunt surprinzător de familiare.

Urmând succesului lui Good Bye, Lenin!, comedia senină a lui Wolfgang Becker, care râde de tipicurile şi mecanismele Germaniei Democrate, filmul lui Von Donnersmarck, un extraordinar debut!, priveşte înapoi nu cu mânie, dar cu o luciditate necesară, veridică şi solid construită către aceeaşi perioadă. Das Leben der Anderen (Vieţile celorlalţi) - un film solid, care dă de gândit, un exerciţiu de memorie important - este totodată unul dintre cele mai premiate filme germane, obţinând premiul pentru cel mai bun film german la categoriile: imagine (Hagen Bogdanski), regie (Von Donnersmarck), actor în rol principal (Mühe), actor în rol secundar (Ulrich Tukur), scenariu (Von Donnersmarck), precum şi cel mai bun film (Quirin Berg, Max Wiedeman).

Londra şi filmul - Festivalul Londonez de Film Times BFI 2006

Ediţia jubiliară, a 50-a a Festivalul Londonez de Film Times BFI a debutat pe 18 octombrie cu o dramă puternică, The Last King of Scotland,

avându-i în rolurile principale pe Forest Whitaker, James McAvoy şi Gillian Anderson.

Timp de 16 zile festivalul va aduce în faţa publicului 180 de lungmetraje şi 130 de scurtmetraje din peste 48 de ţări. Vedetele filmelor, actori şi regizori, vor păşi pe covorul roşu al premierelor din Leicester Square.

Bob Hoskins şi Ben Affleck sosesc cu Hollywoodland, Phillip Noyce - Catch a Fire, Todd Field va prezenta Little Children alături de Kate Winslet, iar lui Emilio Estevez i se vor alătura membrii distribuţiei din Bobby, actorii Martin Sheen, Freddy Rodriguez şi Christian Slater. Dustin Hoffman, Emma Thompson, Will Ferrell şi scriitorul Zach Helm vor fi prezenţi la premiera comediei Stranger than Fiction

Filmul britanic beneficiază, în mod firesc, de o atenţie specială, atât din partea publicului, cât şi din partea selecţionerilor care au iniţiat o secţiune festivalieră special dedicată filmului autohton. Nick Broomfield, cunoscut pentru documentarele sale, va fi prezent cu debutul său de ficţiune - Ghosts, Penny Woolcock va aduce în premieră mondială Mischief Night, Pete Postlethwaite şi regizorul Terence Davies vor readuce în faţa publicului clasicul, recent restaurat, Distant Voices, Still Lives.

Sacha Baron Cohen, al cărui personaj Ali G a cucerit micul ecran cu interviurile sale non-conformiste, îşi face intrarea cu premiera britanică a filmului Borat: Cultural Learnings of America for Make Benefit Glorious Nation of Kazakhstan, filmat parţial în România, în timp ce Jude Law alături de Robin Wright Penn şi regizorul Anthony Minghella aduc recentul Breaking and Entering. Regizoarea Andrea Arnold împreună cu actorii Kate Dickie şi Tony Curran prezintă Red Road, recent premiat la Cannes. Şi, colaborând pentru a treia oară, echipa regizor, Roger Mitchell, scenarist, Hanif Kureishi, aduc pe marele ecran Venus cu veteranul Peter O'Toole şi Jodie Whittaker.

Festivalul nu are o secţiune competiţională propriu-zisă, dar acordă prestigioase premii precum Trofeul Sutherland, Premiul Asociaţiei Criticilor de Film - FIPRESCI, pentru a răsplăti talentul şi pe cei care contribuie la dezvoltarea artei cinematografice, premiul pentru cel mai talentat realizator de film britanic, oferit de Alfred Dunhill, premiul Grierson pentru cel mai bun documentar de lungmetraj.

Unul dintre filmele nominalizate pentru Trofeul Sutherland, acordat celui mai imaginativ şi original debut, este cel al lui Cornel Porumboiu 12:08 East of Bucharest / A fost sau n-a fost?. Alături de el, mai sunt nominalizaţi, între alţii, Andrea Arnold cu Red Road, Agnes Kocsis cu Fresh Air, Anders Morgenthaler cu Princess şi Kelly Reichardt cu Old Joy.

Evenimente celebrând ediţia jubiliară includ proiecţia unui film surpriză în 50 de locaţii variate, de la cinematografele obişnuite din West End la cele inedite precum Aeroportul Heathrow, Terminalul 4, biserica St. Ethelburga sau Spitalul Sf. Thomas. În seara zilei de 27 octombrie, regizorul Mike Figgis îşi aduce contribuţia personală, supervizând o extravaganţă digitală, un mixaj de muzică scrisă special pentru această ocazie, precum şi cărţi poştale digitale - într-un tribut adus artei filmului şi oraşului, în chiar inima Londrei - Trafalgar Square.

Pe 2 noiembrie, în cadrul Galei de Închidere va fi proiectat Babel. Pe covorul roşu vor păşi regizorul filmului Alejandro González Iñárritu alături de actorii Gael García Bernal şi Rinko Kikuchi, încheind lungul şir de vedete prezente în festival: Kevin Macdonald, James McAvoy, Gillian Anderson, Kerry Fox, Bob Hoskins, Ben Affleck, Phillip Noyce, Todd Field, Kate Winslet, Emilio Estevez, Martin Sheen, Freddy Rodriguez, Christian Slater, Mira Nair, Nanni Moretti, Emma Thompson, Will Ferrell, Tim Burton, Jude Law, Robin Wright Penn Roger Michell, Hanif Kureishi, Peter O'Toole, Jodie Whittaker şi Anthony Minghella

Selecţia se anunţă impresionantă, iar festivalul abia a început.

(Londra, octombrie 2006)