Les Films de Cannes, ediția a opta

Vigniete festivaliere

Black Sun

(Soarele negru)

Povara răului ce s-a comis asupra ta îţi poate frânge, rupe, îndoi caracterul, speranţele, viaţa.  Sau, dacă eşti om, pe bune, NU. 

Când Hugues de Montalembert, regizor de documentar şi pictor, a orbit peste noapte în urma unui atac în propria casă din New York, a cerut ca nimeni dintre membrii familiei sale să nu fie anunţat.  Acela a fost momentul când a preluat controlul asupra poverii, a decis să înfrunte direct consecinţele handicapante ale violenţei.

Pentru un creator de imagini, cum era Hugues, ochii reprezintă nu numai legătura cu lumea, dar însăşi raţiunea de a exista.  Documentarul lui Gary Tarn, care a compus şi ilustraţia muzicală, încearcă să ofere publicului suportul imagistic şi sonor pentru a înţelege povestea lui Montalembert, narată din off de el însuşi. Vocea cu accent franţuzesc, cu inflexiuni dramatice şi uimiri copilăreşti (povesteşte cum până în momentul orbirii, nu întâlnise vreodată, un orb) ne e călăuză pe parcursul acestei lupte curajoase întru re-câştigarea normalităţii reprezentată de independenţă.

După o convalescenţă de trei luni, De Montalembert  a trebuit să se resemneze cu faptul ca a rămas orb pe viaţă. S-a înscris la centrul pentru orbi “Lighthouse” (Farul) din New York, a ieşit singur noaptea pe străzile Manhattanului, iar după un an şi jumătate şi-a făcut bagajele şi a plecat, tot singur, în Indonesia. Acolo a început să scrie despre evenimentele şi sentimentele ultimilor doi ani. Manuscrisul, trimis la Paris, a fost publicat şi a devenit un best-seller naţional şi internaţional. De Montalembert continuă să călătorească şi lucrează la a treia carte.

Această cronologie surprinde prin normalitatea sa, considerând handicapul autorului.  Mărturia lui e presărată cu atitudini de o minunată inconştienţă: “Eram îndrăgostit de o fată şi ştiam că s-a dus în Himalaya şi vroiam să o găsesc.” , cu înduioşătoare detalii: spune despre plimbările cu unul dintre prietenii săi care e pictor, şi care îii descrie străzile că este “un adevărat regal.” , (despre scrierea primei sale cărţi) “Cerneala se termina şi eu nu îmi dădeam seama.  Fata care venea să facă curat îmi spunea ‘Tidada tulis’ – ‘Nu e nimic scris.’; cu ascuţite observaţii sociale: povesteşte cum un prieten extrem de gelos nu avea nici o problemă să îl lase în casă cu soţia lui căci “orbirea şi castrarea sunt legate” în mintea oamenilor; sau gânduri profunde: “Sensul vieţii este viaţa însăşi. Dacă înţelegi asta, te poţi relaxa.” sau “Până la urmă, tot vei fi înfrânt. Vei fi înfrânt de vârstă.” “Văzul este rezultatul creaţiei, nu al percepţiei”. În final, De Montalembert afirmă că orbirea nu l-a împiedicat să trăiască o viaţă normală, că a fost doar un inconvenient, nu o piedică.

Imaginile care însoţesc această minunată mărturie contribuie la crearea unui univers intim, foarte personal, bazat pe percepţie, pe asociere şi juxtapunere, lăsând spectatorul să îşi facă propriile alegeri: cadre largi, din elicoptere, foarte granulate, cu acoperişurile New Yorkului, pietoni mergând pe străzile pline, într-o aglomerare confuză. Odată cu imaginile din Tibet şi Indonezia, însă, aparatul se concentrează pe portrete de copii, ţărani sau preoţi budişti.

Ca şi imaginile, coloana sonoră este complementară discursului din off, subliniind discret elementele dramatice.

“Black Sun” este unul dintre debuturile Festivalului de film londonez bfi-The Times, octombrie 2005.