„Sunt o babă comunistă” - în sfârșit, pe ecrane!

În urmă cu doar trei ani, un sondaj realizat de CSOP în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Romanesc (IICCMER) arăta că 61% dintre români cred că regimul comunist a fost "o idee bună". Astfel, întrebați ce pot spune despre comunism, doar 27% au spus că este o idee greșita, 12% au preferat să nu răspundă, 47% au răspuns că a fost o idee bună, dar prost aplicată și 14% că a fost o idee bună și că a fost bine aplicată.   (http://194.88.148.227/69/e2/5a/d5/raport_sondaj_opinie.pdf?c=1ce19564bfb277d63ff9a3d003dbcfed). 61% dintre români mi se pare un procent imens. Câți dintre germani au regretat Germania nazistă la 20 de ani de la terminarea războiului? Sau câți italieni îl regretă pe Mussolini? România, sau mai exact cetățenii săi, încă își mai analizează propria relație cu dictatura comunistă. În absența unei analize judiciare și a unei condamnări penale, tot ce ne rămâne este demersul personal și cel artistic pentru a ne judeca trecutul.

Luminița Gheorghiu și Marian Râlea în „Sunt o babă comunistă”

De aceea, este cu atât mai valoroasă „Sunt o babă comunistă” cartea lui Dan Lungu, mult-citită și mult-tradusă, și care analizează, prin prisma personajului principal, relația omului simplu cu traiul în comunism. Într-o evoluție lentă, Emilia Apostoae își recuperează emoțional trecutul comunist, preferându-l prezentului post-decembrist, doar pentru a fi confruntată în final cu realitatea dură a acestui trecut. Starea de introspecție a cărții se apropie de romanul Gabrielei Adameșteanu "Dimineata pierduta", dar pe dos : în romanul Gabrielei Adameșteanu, eroina pendula între interbelicul distrus de comuniști și realitatea comunistă opresivă, iar aici, Emilia pendulează între comunismul dispărut și prezentul agresiv, capitalist, greu de acceptat.

Cartea lui Dan Lungu, „Sunt o babă comunistă” a fost și rămâne un best-seller. Publicul cititor a fost cucerit de întoarcerile în trecut ale Emiliei. Ți asta probabil și pentru că, printr-un proces cathartic, ochelarii roz ai Emiliei nu mai pot masca, sau înfrumuseța realitatea trecutului comunist, care include teama de secretarul de partid Dorofte, isteria cosmetizării atelierului în așteptarea vzitei lui Ceaușescu sau disprețul total față de resursele fabricii și micile aranjamente ale Șefului. Pas cu pas se deapănă o poveste despre nostalgie, despre relația cu memoria, despre schimbarea lentă de perspectivă.

De aceea proiectul cinematgrafic propus de MediPro Pictures, cu Stere Gulea regizor și Luminița Gheorghiu în rolul principal, părea o rețetă sigură de succes.

Din păcate, însă, nu este așa. Scenariul original, cu care a fost câștigat concursul de finanțare al CNC în 2007, a fost propus de Lucian Dan Teodorovici, prietenul și colegul de breaslă al lui Dan Lungu, ieșean și apropiat aceluiași ritm molcom și subtil. Dar au urmat cinci ani în care „Sunt o babă comunistă” varianta pentru cinema a fost măcinată, macerată și dospită pentru a se ajunge la un film absolut banal, o variantă simplificată și oarecum simplistă a cărții, care nu excelează nici ca tematică, nici ca poveste, și nici chiar ca interpretare, în ciuda unei distribuții excelente și de mare calibru – Emilia este Luminița Gheorghiu, cu care regizorul a mai colaborat la „Moromeții”, Țucu, soțul ei, este excelentul Marian Râlea, iar fiica întoarsă de peste ocean este spectaculoasa Ana Ularu.

Luminița Gheorghiu și Ana Ularu în „Sunt o babă comunistă”

Filmul „Sunt o babă comunistă” a pierdut aproape tot ce constituia, după părerea mea, farmecul unei cărți inteligente despre reevaluarea memoriei, în favoarea umorului, a comediei, a râsului imediat. E ca și cum am fi pus în același pahar vinul roșu, vârtos și aromat, maturat în butoi, al cărții, cu țoiul de țuică de prună, iute și tare, al umorului de Bărăgan. „Sunt o babă comunistă” a devenit un film despre supraviețuire, despre ieșirea din încurcătură, despre „descurcare” în cheie comedică, despre relațiile de familie, iar partea de explorare a existenței trecute a rămas doar un abur de culoare, niște incursiuni în alb-negru, cu imaginea arsă, amintind de „Moromeții” - datorită aceluiași minunat Vivi Drăgan-Vasile.

Stere Gulea merge cu pelicula „Sunt o babă comunistă” pe traseul deschis de Mircea Daneliuc cu istericele „Patul conjugal” (1993) sau „Ambasadori căutăm patrie”(2003), și continuată de Tudor Giurgiu cu firavul „Despre oameni și melci”(2012). Acum regizorul ne oferă propria sa versiune a supraviețuirii în prezentul capitalist. Are, însă avantajul unei distribuții fantastice.

„Nu știu cum e filmul, dar eu de un lucru sunt sigur, că actorii ăștia sunt foarte buni.” spune, pe bună dreptate, Stere Gulea după ce a fost întâmpinat cu aplauze la sfârșitul proiecției de avan-premieră de la Sfantu Gheorghe, în cadrul Festivalului Anonimul. „Când am început să lucrăm personajele acestea pe care într-un fel, la început, le priveam de sus, am început, încet, încet să le îndrăgesc datorită lor.”

După propria mărturisire, Gulea și-a făcut cu grijă castingul, evitând, după cum recunoaște, greșelile anterioare (se referă oare la distribuția din „Week-end cu mama”, unde Medeea Marinescu – mama părea mai degrabă sora Adelei Popescu decât mama ei?). Încă de la început a avut-o în vedere pe Luminița Gheorghiu pentru rolul Emiliei, dar filmul a prins contur abia când l-a distribuit pe Marian Râlea, nedrept de puțin folosit de cinematografia română, în rolul lui Țucu, soțul Emiliei. Regizorul vorbește animat despre starea unică pe care a avut-o când a intrat în repetiții cu distribuția aleasă. „Marian are acea generozitate și discreție \a actorilor mari\. El îți ridică la plasă.” „Este o chimie care a funcționat între actori. Lucrurile acestea se simt. Poți da indicații, dar dacă ceva nu iese din el, în deplin acord cu el, cu starea lui, din relația lui orice spui nu e de ajuns.”

Memorabilă este, pentru a câta oară!, Valeria Seciu, care revine pe marele ecran într-o apariție elegantă, subtilă, dar totuși plină de vână în rolul doamnei Stroescu, croitoreasa căreia comunismul i-a închis drumul către arte din cauza dosarului. Fiica Emiliei este frumoasa Ana Ularu, angulară și neliniștită, căreia străinătatea pare să îi fii conferit un plus de ADHD, furtună și briză răcoroasă în același timp. Efervescente și pline de viață, Anca Sigartău (sora Emiliei) și Tania Popa(Aurelia) aduc o veselie realistă filmului. E memorabilă scena în care Emilia (Luminița Gheorghiu) încearcă să împrumute bani de la sora ei (Anca Sigartău), iar aceasta înceracă să îi vândă diverse gadget-uri inutile, precum un ventilator roz care pulverizează apă.

 

Regizorul Stere Gulea la filmările de la „Sunt o babă comunistă”

Temele filmului se amestecă și nici una nu preia conducerea narativă. Avem de-a face când cu nostalgia personajului principal, dar flash-back-urile sunt prea scurte pentru a ne permite să fim cu adevărat nostalgici, când cu lupta pentru a supraviețui în România de azi, memorabil fiind trocul țuică pe mere, care definește „cumpărăturile” lui Țucu (Marian Râlea), când cu explorarea relației mamă-fiică, o relație în care mama este gata să sacrifice tot pentru a-și salva fiica de eșecul financiar.

Cu toată lipsa de coerență, filmului lui Stere Gulea „prinde” la public. Este amuzant, înduioșător și tandru. El însuși mărturisește că la filmări, Luminița Gheorghiu, cu care a lucrat în 1987 la „Moromeții”, îi spunea „Măi, Stere, eu credeam că umorul venea de la Victor \adică Victor Rebengiuc\ la Moromeții, dar văd că și tu ai umor.” Dar oare umorul va fi destul pentru a umple sălile?

În ceea ce privește așteptările mele personale de la această ecranizare, speram ca un regizor de calibrul lui Stere Gulea să încerce, ocazie unică, să înțeleagă în profunzime rădăcina nostalgiei pentru comunism a Emiliei, dar și a noastră ca popor, să îmi explice, poate, acel 61%, să demonteze mecanismul sistemului așa cum a făcut-o, atât de bine și subtil, în „Moromeții”. M-aș fi bucurat ca regizorul să prindă, asemeni partenerilor lui Marian Râlea pe platou, mingea ridicată la plasă de scriitorul Dan Lungu prin romanul său „Sunt o babă comunistă” și să primească provocarea lansată de carte - cea a explorării nostalgiei pentru comunism și, mai ales, a trezirii la realitate.