AMOUR, de Michael
Hanecke
Hanecke declara
într-un interviu, despre lucrul pe platoul de filare: „Nu mă pot implica prea
profund, căci risc ca totul să devină o ciorbă sentimentală. Încerc să fiu
degajat.” Bântuit de poetica proprie, aflată undeva între bisturiul chirurgical
și „Lecția de anatomie”, purtător al unei răceli implacabile în fața
fragilității umane, transmițător al unor emoții pure, lipsite de compromis,
Hanecke intră în forță pe trămul delicat al iubirii unui cuplu vârstnic, aflat
în pragul morții. La fiecare sfert de pas, povestea poate aluneca în melodramă,
pe măsură ce, implacabilă, nemiloasă, boala o cuprinde pe ... ea.
Culorile stinse,
asemeni vieții protagoniștilor, poartă o elegantă discreție, manifestată și
prin politețea constantă, prin lungile tăceri, prin absența muzicii aducătoare
de emoție. Clădirea, însăși, prin existența sa fizică, cu scări, coridoare,
pereți, uși de navigat, este o concretizare a granițelor fizice, devine limită,
închisoare. Dragostea supraviețuiește banalului și domesticității, respiră
dincolo de dezagregarea corpului, în care pășitul șubred pe coridorul lung
devine o declarație eternă de iubire, iar răsfoirea albumelor foto generează o
exclamație simplă:
„C est beau la
vie!
Ca fais si long
temps!
La longue vie!”
Un film de văzut
și re-văzut.
Comentarii
Trimiteți un comentariu