Filme bune, mai mult sau mai puțin independente (P I)

Festivalul Filmului (Independent) American (p I)

Conceptul de „independent” a fost și este îndelung dezbătut, căci el opune, referindu-se la producțiile americane, două modalități de a face cinema: cea sprijinită financiar de mașinăria Hollywoodului, și cea care există, se distribuie și rămâne în afara sistemului marilor studiouri. După cum recunosc chiar și criticii de film americani, linia de demarcație nu este doar foarte subțire, adesea este inexistentă. În plus, din pornire este neclar ce percepem ca „independent”... Să fie oare bugetul redus; sau realizarea unui film fără sprijinul sau distribuția asigurată de marile studiouri de film americane; un film de autor, unde scenariul și regia aparțin aceleiași persoane; un film experiment-vizual, care poate fi văzut mai mult în festivaluri și în micile săli de cinema dedicate; un film „cult”, care, rezistând eșecului financiar inițial, și-a cucerit un public solid odată cu trecerea anilor.

Răspunsurile sunt la fel de diverse ca și întrebările. Dar „indie” este o etichetă care atrage un public dornic să ocolească banalitatea, repetivitatea și predictibilitatea blockbustere-lor Hollywoodului. Deși filmele prezentate în festivalul filmului „independent” american au bugete serioase, de milioane de dolari, cu distribuție pe zeci de ecrane și care sunt, după multe dintre criterii, foarte departe de „independență”, totuși ele se remarcă prin încercarea de a face ceva diferit și, mai ales, onest față de sine.

Little (Alex R. Hibbert)

Moonlight

Moonlight(regia Barry Jenkins), câștigătorul Premiului Oscar pentru cel mai bun film în 2017, este construit, în totalitate, atipic. Povestea este spusă într-un triptic, trei zile distincte  din viața unui copil, devenit apoi adolescent și în cele din urmă bărbat. Cu imensă nonșalanță regizorul Barry Jenkins distribuie trei actori destul de diferiți fizic în a-l interpreta pe același Chiron (pronunțat cu leneș [Șairoonh]).

Jenkins (nominalizat la Oscar pentru cea mai bună regie) stabilește încă de la primele cadre o stare de neliniște urbană, în lumea cartierului de negri, unde traficul de droguri este la fel de firesc ca și cumpărarea unei pâini. Un amețitor plan filmat din mână se învârte atât de aproape în jurul personajului principal, încât ai senzația că îl va atinge. Acesta, statuar și de culoarea abanosului este dealer-ul șef - Juan (Mahershala Ali, care a câștigat un premiu Oscar și o nominalizare Emmy pentru cel mai buna actor în rol secundar pentru acest rol). un plan care setează narațiunea și situația dramatică: o poveste despre droguri într-un cartier sărac de negri.

Dar Jenkins are un fel de a întoarce contextul și intriga, de a incorpora și ignora așteptările și de a te conduce în cu totul altă zonă. Filmul împrumută de la peliculele de acțiune o parte din stilistică și fundalul social, căci nu vorbește despre droguri, deși și acestea joacă un rol, nici despre sărăcie, deși ea este constant prezentă, ci despre descoperirea și acceptarea propriului eu. Căci Moonlight este o peliculă cu o dimensiune poetică existențială.

Stârnit de întrebarea Irinei Margareta Nistor, dacă numele de Chiron (pronunțat [Șairoonh]) vine de la adjectivul „shy” (pronunțat [șai], adică timid), Barry Jenkins a spus că este numele dat de scenarist personajului, pe care el a insistat ca actorii să îl pronunțe îndulcit, căci corect ar fi fost [kairon], adică numele englezesc al centaurului mitologiei grecești, Chiron. Centaurul Chiron este educatorul lui Ahile și al multor alți eroi. Născut din titanul Cronos și nimfa Filirya, reprezentat adesea în mod diferit de ceilalți centauri - cu picioarele din față umane, el se află între lumea primitivă, instinctuală a centaurilor și cea umană, a intelectului, a educației, dar și, probabil, într-un no man's land al propriei sexualități, fiind constant reprezentat alături de eroi, nu de nimfe.

Amforă etruscă (500-400 î.d.H.) reprezentând-ul pe Ahile, călare pe Chiron (de pe Wikipedia)

Chiron, poreclit Little (Alex R. Hibbert), este un puști de 8-9 ani care, urmărit de colegi, se ascunde într-o casă pustie unde îl descoperă, întâmplător, Juan. Mut, de spaimă, de admirație, sau pur și simplu pentru că nu vorbește prea mult, Little comunică prin tăceri. Moonlight este, de altfel, un film construit din tăceri, din absența acțiunii,tensiunea se naște din apăsarea exercitată de cei din jur asupra personajului, unul dintre cele mai pasive și mai interiorizate pe care le-am întâlnit.  Little, prins între hârâielile agresive ale colegilor care îi iau în derâdere sensibilitatea și timiditatea, mama care se droghează și descoperirea unui univers masculin, prin Juan, se transformă în partea a doua într-un adolescent longilin și ușor descărnat, Chiron (Ashton Sanders). Acesta navighează, adus de spate, intrarea în lumea adultă, cu tot ceea ce înseamnă ea: identitatea sexuală, existența într-un grup social, despărțirea de mamă. A treia sa ipostază, gangsterul poreclit Black (Trevante Rhodes), cu un corp de body builder, la fel cu modelul patern al copilăriei sale, Juan, încheie surprinzător și discret drumul acceptării proprii.

Chiron (Ashton Sanders)

Imaginea lui James Laxton nu lasă ca mizeria și sărăcia exterioară să năpădească intriga filmului și ne ține tot timpul strâns aproape de un personaj care, timid, trezește empatie și emoție. Suntem tot timpul în spatele lui, iar obiectivul cuprinde întregul pustiul urban și ars de un soare necruțător al periferiei Miami-ului, aproape alb de atâta lumină. Plaja, marea, le vedem doar în amurg sau noaptea, când intrăm, odată cu personajul, în valuri. Laxton filmează intim descoperirile definitorii ale copilului, precum momentul în care Juan îl învață să plutească; fricile paroxistice ale adolescentului, care privește de după plasă realitatea amenințătoare care îl așteaptă în afara școlii; sau gangsterul dur aflat la volan, cu dinții săi metalici, conducând în noapte spre o re-întâlnire cu posibila iubire. Căutările operatorului, precum și inspirația vizuală pentru film, sunt excelent descrise și comentate într-un articol din Time: „Cadre arse de reflexia luminii în obiectiv și îndrăzneala mișcărilor aparatului de filmat, amintesc că a vorbi spectatorilor, la fiecare nivel, într-un mod foarte intim și personal, ajuta o poveste să intre în rezonanță cu publicul său.”


Unul dintre cele mai inspirate elemente ale filmului este muzica lui Nicholas Britell, care, neliniștitoare și suavă, însoțește dificila navigare a lui Chiron printre prăpăstiile existenței sale marginale și adaugă un comentariu inedit realității de pe ecran, precum propunerea de a monta scena în care puștii cartierului, atât de sărac încât mingea cu care joacă fotbal este făcută din ziare, pe muzică de operă.

Jenkins alternează cu ușurință, adeseori abrupt, poezia mării și a relației între copil și Juan, exemplul patern, cu duritatea unei existențe în care mama se droghează; emoția adolescentului aflat la prima atingere și violența impusă de agresorii din școală; timiditatea bărbatul matur, pentru care propriul corp, clădit din mușchi, cu dinții îmbrăcați în metal, este o armură, și curajul de a zâmbi cuiva.

Filmul rămâne să te bântuie prin simplitatea și prin lirismul lui, care nu cade nici o clipă în dulcegărie. Un drum al descoperirii sexualității, parcurs discret și delicat, o căutare a șansei unice de a iubi pe cineva complet inacceptabil social, într-o lume a masculinității feroce.


Call Me By Your Name

Call Me by Your Name, regia Luca Guadagnino

Pornind de la aceeași cheie a descoperirii sinelui la vârsta adolescenței este și Call me By Your Name, al lui Luca Guadagnino, un film bântuit de frumusețe, dar și de întreaga cultură și așezare intelectuală a unui scenariu de James Ivory. Povestea de iubire dintre tânărul student american, venit în vizită, în Italia, la profesorul său, și fiul acestuia, aflat la vârsta adolescenței și a descoperirilor sexuale, este îmbogățită vizual și nu numai, de o explorare mustind de conexiuni lingvistice, muzicale, istorice, într-un ținut care ni se relevă ca leagăn al civilizației, într-o Lombardie superbă.

Eliot. (Timothée Chalamet)

Fiecare cadru imposibil de frumos,este doar o reflexie exterioară a personajelor principale, un scânteietor Eliot(Timothée Chalamet) și un strălucitor de vital Oliver (Armie Hammer). Lumea lui Eliot este una a inuendo-urilor, a începuturilor, a întrebărilor, a gesturilor care, nedefinite, arareori finalizate, și chiar și cele finalizate duc, cumva, în ele, o neîmplinire, o readecvare. Obiectul iubirii sale incipiente, neclare, la limita dintre competiție și curiozitate este Oliver, studentul care umple efectiv ecranul prin cei 1,97 ai săi, arătoși și virili, cu o stângăcie justă, perfect născută și din înălțime, și din jena de a se afla în casa profesorului și mentorului său, față în față cu o examinare culturală zilnică, de la micul dejun, la lâncezeala de pe marginea piscinei, și din incertitudinea răspunsului pe care tânărul Eliot, îl poate da iubirii sale.
„Is there anything you don't know?” îl întreabă Oliver pe Eliot, după ce acesta îi face o demonstrație de virtuozitate pianistică, interpretând în trei-patru feluri diferite aceeași piesă de Bach. „Oh, I know how little do I know about things that matter.” „What things that matter?” „You know what things.” („Este ceva ce nu știi?/ Oh, știu ce puțin știu despre lucrurile care contează./Care lucruri?/ Știi care.) Și întrebările rămân suspendate în aer, ca, de altfel, pe tot parcursul filmului.

Oliver (Armie Hammer)

Spațiile reale încărcate de istorie, grele de secolele care au trecut peste ele, se întâlnesc cu râul, parcă și el la fel de etern și neschimbat ca și clădirile Cremonei, cu lumina drumurilor de țară, cu noaptea descoperită între caișii încărcați de rod. Acțiunea filmului se petrece în anul 1983 și până și mașinile, atât de mici și nesigure, par și ele, la rândul lor, la fel de „istorice” ca restul peisajului.

Cum să uiți piscina, probabil romană, de piatră cu apa verzuie care curge din același izvor parcă de secole,unde cei doi lenevesc la soare, discutând ușor infantil despre dificultatea temelor; sau piața din Cremona unde Oliver se desparte constant de Elio cu un aproape nepoliticos „Later!”; sau șemineul masiv al casei pline de cărți și obiecte antice a profesorului, tatăl lui Elio, unde se încheie povestea de iubire dintre cei doi; sau masivitatea gingașă a statuii de bronz pescuite din lac de arheologii din echipa profesorului, al cărui braț rupt devin obiectul unei strângeri de mână, o primă apropiere „fizică”.

Regizorul Luca Guadagnino încarcă fiecare cadru cu o minunată stare de libertate combinată cu cea a unui constant apetit pentru descoperire, o poftă de viață pe care oamenii par să o fi uitat în zilele noastre. Mustind de iubire, iubire pentru cultură, pentru existența în natură, pentru frumusețe în sine, filmul are rara calitate de a te încărca cu o stare de bine, în ciuda finalului trist, poate de așteptat, căci nici o iubire cinematografică care atinge astfel perfecțiunea, nu poate avea, de la Love Story(1970) încoace, un final fericit.

După convorbirea pe Skype cu Barry Jenkins, organizatorii festivalului ne-au prilejuit și întâlnirea cu actorii filmelor: Joachim Phoenix, John C. Reilly și Ethan Hawke, care a avut o secțiune dedicată în festival. Hawke a prezentat unul dintre filmele sale recente, carismatic și onest, a povestit pe larg despre geneza lui Born to Be Blue, despre alegerile din carieră, despre felul în care privește adicția și drogurile. Dar mai multe chiar aici.