Sunt un suflet nedumerit
UFO
- TNB, regia Bobi Pricop
Ce
distanță între prima mea întâlnire cu un spectacol al lui Bobi Pricop, Jocuri în curtea din spate, și U.F.O.!
„Patru scaune și o minge, de atâta avem nevoie.” spunea regizorul atunci, prin 2011.
„Și chiar și acestea pot să dispară.” Așa era. Preluat de Teatrul Act, examenul
de absolvență al regizorului stătea în actori, în relație, în construcția pur
dramatică. Era vibrația unor simțăminte și trăiri reale, foarte puternice -
frică, umilință, vulnerabilitate, sfioșenie, bravadă. Textul, Jocuri în curtea din spate de Edna
Mazya, i le oferea pe toate.
Raluca Aprodu |
U.F.O. nu este primul text al lui
Vyrypaev pus în scenă de Bobi Pricop. Iluzii
de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, făcut în regim de studio, montat într-un
fel de hol sau spațiu de trecere, impropriu teatrului, avea, într-o fază
incipientă, toate elementele estetice ale acestui U.F.O.: o scenă turnantă (care nu era o scenă, ci un podium
rudimentar), jocul cu camera de filmat (care era un handycam de rezoluție mică
și avea, tocmai de aceea, un impact frust și onest), elementele de animație
(făcute rudimentar și extrem de amuzant din siluete din carton, puse pe băț). Iluzii era un spectacol inventiv, cerea mult actorilor săi, naratorii a două povești de iubire împletite prin confesiunile la
microfon, care își dezvăluiau surprizele la cotituri. Iluzii avea aceeași tematică a
căutării dramatice: a fost sau n-a fost adevărat, s-a întâmplat sau nu s-a
întâmplat.
În U.F.O. joaca cu realul este îmbogățită de text, căci fiecare personaj are o întâlnire care îi schimbă viața, care îl încarcă de sens. Întâlnirea atinge planul metafizic al ființei și ne aduce aminte de elementele de bază care compun umanitatea noastră, pierdute din cauza civilizației, precum întoarcerea la inocența inconștientă a copilăriei, găsirea/re-găsirea sentimentului de siguranță, accesul la liniștea interioară, descoperirea simplității lumii, întâlnirea cu drumul către un „acasă” etern.
În U.F.O. joaca cu realul este îmbogățită de text, căci fiecare personaj are o întâlnire care îi schimbă viața, care îl încarcă de sens. Întâlnirea atinge planul metafizic al ființei și ne aduce aminte de elementele de bază care compun umanitatea noastră, pierdute din cauza civilizației, precum întoarcerea la inocența inconștientă a copilăriei, găsirea/re-găsirea sentimentului de siguranță, accesul la liniștea interioară, descoperirea simplității lumii, întâlnirea cu drumul către un „acasă” etern.
Istvan Teglas |
Ochii
expresivi ai Adei Galeș umplu avanscena cu neliniștea lor. Proiecția VR de
fundal, actorul luminat în fața camerei și planul mediu proiectat alcătuiesc laolaltă
o imagine perfect compusă în care se recunoaște ochiul unui operator, Tudor
Panduru, care știe să lumineze personajul și să compună cadrul. Actorii
reușesc, în această construcție regizorală milimetrică, să tragă după ei
lungile monoloage de self-discovery. Unii, precum Medeea Marinescu, mai au de
dus în cârcă, fizic, un perfect inutil semantic costum de astronaut, cu tot cu
cască, lumini interioare și o veridică aburire a hubloului, datorată vorbirii,
care aduce o urmă de imperfecțiune umană monologului.
Camera
de filmat este, însă, doar un intermediar între spectator și actor (chiar dacă
la cinema planul mediu/prim planul este cel al implicării nu al distanțării spectatorului,
aici, la teatru nu funcționează chiar așa), realitatea virtuală din fundal
este, prin perfecțiunea sa, aseptică și neinteresantă - plaja are nisip,
valuri, cocotieri; copacii sunt conturați luminos, orașul schițat pe coordonat
realiste - nu completează ca stare spusele actorilor, ci doar ilustrează.
Actorii nu se mișcă în spațiul scenic, ci sunt doar niște păpuși purtate
mecanic pe o bandă rulantă, pe o mică platformă circulară, pe o mai mare scenă
rotativă. Tot spectacolul este un proiect impresionant tehnic, dar care a
îndepărtat umanitatea conținută chiar în text.
Ion Caramitru |
Ce
altceva este umanul dacă nu conștiința unei purități primitive, subsumată de starea
de bine dată de sentimentul de siguranță, de întoarcerea la copilărie, de
certitudinea unui „acasă”?
Discursul final al celui de-al șaptelea personaj, oligarhul rus, pseudo-finanțator al întregii expediții, interpretat de Ion Caramitru, nu reușește să salveze nimic: joaca tehnică a regizorului nu capătă mai mult sens dacă îi adaugi întrebarea „a fost sau n-a fost?”, „e real sau nu”. Căci, după spectacol, important este impactul și acesta este unul limitat, confuz... vorbim despre umanul profund și ne jucăm cu realitatea virtuală? Poate că intenția regizorului a fost în direcția aceea, a unei mecanizări emoționale, dar nu i-a ieșit. În realitatea virtuală propusă de U.F.O. ne îndepărtăm de bucuria, tristețea, durerea personajelor, și în mod cert, nu plecăm cu un plus de umanitate de la spectacol.
Mihai Călin |
UFO
de
Ivan Vyrypaev
Traducere:
Mașa Dinescu
Regie:
Bobi Pricop
Scenografie:
Paul Popescu & Mizdan – Modulab
Concept
video: Paul Spike & Tudor Panduru - Evil Twin Studio
Muzica
originală: Alexei Țurcan
Costume
și asistență decor: Ana Ienașcu
Light
design: Cristian Șimon
Operare
video: Florin Boicescu
Sunet:
Octavian Vasile
Regia
tehnică: Andi Tuinea
Data
premierei: 17.09.2017
Durata:
1 h 20 min / Pauză: Nu
Emily
Wenser : Ada Galeș
Artiom
Gusev : Istvan Teglas
Nick
Scott : Ciprian Nicula
Robert
Evans : Mihai Călin
Jennifer
Davies : Raluca Aprodu
Johanna
Harris : Medeea Marinescu
Viktor
Rizenghevici : Ion Caramitru
(credit foto Adi Bulboacă)
(credit foto Adi Bulboacă)
Comentarii
Trimiteți un comentariu