Bântuind „casele” bucureștene

Noaptea caselor #4

Am plecat pe trotinetă, căci, deși trotuarele sunt jale în București, este totuși un mod rapid de a parcurge distanțele mici din centru.

Am făcut primul popas la prietenii mei de la „Scrie despre tine”. Am stat pe jos, într-o încăpere semiluminată de veioze, cu alți oameni necunoscuți.

Am desenat un cerc în jurul meu în care am pus toate lucrurile care mă fac să mă simt în siguranță: marea, iubitul meu ținându-mă de mână, somnul copiilor mei, zborul dumbrăvencelor, sacul de dormit pufos, pescărușii care prind curenții ascendenți de deasupra falezei, orașul - noaptea, vârful bărcii care înfruntă o mare zbuciumată, barca mânată de vântul din pânze, mirosul iubitului meu, regina-nopții, apa - sub toate formele ei: duș, zăpadă, râu, mare, pârâu, fântână. Stând în cerc am parcurs douăzecișicinci de întrebări... către mine: cine ești?... în cinci cuvinte/prima amintire cu părinții/un secret pe care l-ai descoperit despre cineva/când te-ai simțit trădată/un moment când te-ai pus în pericol/cine este persoana de care îți este cel mai dor acum/ceva ce ai vrea să îi spui acelei persoane/care este puterea ta?.... Cine ești?

Cam așa...

M-am găsit oare în cele douăzeci de minute cât am stat acolo? De afară se auzea un mieunat de pisoi și, investigând, am aflat că în clădire locuiesc șase pisoi cu mama lor. Portarul era înduioșat de ei. Îi hrănea regulat și le dădea drumul în casa scării. oare îi vor ține pe toți? Doi albi, doi tigrați, doi tricolori. Am văzut și eu unul, cât palma. M-am întors la scris.

Am ieșit în aerul nopții și am pornit cu trei prieteni găsiți pe stradă spre casa următoare.

Avanpost 8
programul se anunța astfel: 


Expo - parter

Street live act by Rolland&Mircea Janos grafica si sunet
Zana Prahovei - pictura
Tudor S. - colaje
AlbAstru - grafica in tus
Allan Taylor - oil paintings with collage
Bianca Ferastrau - pictura ulei
-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=

Sunet - subsol
Lakustah
vvander
Manéfiu

-=-=-=-==-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=-=

JoHnlaOALE mushrooms - live performance

Un squat de artiști, în care erau diverse forme de expresie, unele destul de aproximative.

Universul sonor din subsol nu m-a făcut să mă simt mai bine. Am ieșit cu oarece neliniște din casa care, deși bântuită de un câine, sau doi, extrem de frumoși, mi s-a părut la limta dintre boemă și insalabru...

Periplul meu a continuat, relativ ușor, pe trotinetă, navigând gropile din trotuarele bucureștene. Cineva ieșind dintr-un gang, pe Dorobanți, m-a strigat pe nume. Pe strada pustie, în orașul tomnatec, eram față în față cu un bărbat care îmi era total necunoscut. „Nu mă mai cunoști?” „Nu. Cine ești?” „Sunt V.” V? Aminitrile vagi ale unor vacanțe din copilărie, la Cumpătu, sau poate ale unor festivaluri, la Costinești... sau poate... memoria fluidă, refuză să se așeze, să andocheze concret și accept darul orașului - o întâlnire cu un trecut pasager, amintirea incertă a unei prietenii de copilărie.

Am depășit Hotel Dorobanți și al său cazino cu interlopi sau afaceriști, am navigat străzile cu mașini parcate aiurea, prea sus pe trotuar, am depășit cupluri și grupuri flanânde, ca și mine, tranzitând între CASE. Ce îi mâna pe acești oameni? Ce mă mâna pe mine să înfrunt trotuarul plin de gropi, în pantofi cu toc, pe trotinetă, ca să mă duc să mănânc o zacuscă făcută de o fată cu un bolo hat, întâlnită întâmplător la Noaptea Filmelor Românești de cu o seară înainte?

„Facem ZACUSCĂ pentru că împrietenește doi vecini și liniștește patru prieteni flămânzi. Pentru că într-o zi de decembrie, când ai frigiderul gol și-un singur borcan de care uitasei, e chiar ZACUSCA aia de acasă care te rezolvă și-ți impresionează iubita/iubitul.”

Așa suna invitația la zacusca de la Casa Lupu. Și la must. Și la prieteni noi. Și la o grădină plină de oameni care, sub copaci, în luminile obturate de frunze, pe scaune desperecheate și la mese improvizate mâncau zacuscă făcută de o generație a recuperării. „E ciudat, în ultimile două săptămâni am cules via la casa bunicilor, am făcut must, azi am făcut zacuscă. Lucruri pe care le fac pentru prima oară în viața mea.” spunea prietena mea cu bolo hat, cu o bucurie a descoperirii și a întâlnirii cu realul, cu materialul. Da, poate să hrănească, din ce a muncit o zi (bine, nu singură) o curte întreagă de oameni. Pe ecranul din spate, era proiectat textul de invitație al petrecerii și, ca un glitch, o înjurătură scrisă inocent de-andoaselea. Aș mai fi stat, și la al doilea, al treilea și al patrulea pahar de must, dar, ca mulți dintre cei de acolo, aveam o stare nomadă. Niște uliși ai nopți care caută sirene, pe Circe, sau întâlniri cu ciclopi. Orașul ni le promitea!





La Sbang, între lumini rotitoare și eclectismul miilor de obiecte m-a cuprins tristețea: clădirea de pe Jean-Louis Calderon 33, unde a fost studioul sahia, înainte ca această clădire să devină facultatea de media a lui Adrian Sârbu, și acum să rămână altă clădire cu statut incert, probabil cu bulină, sau cu proprietari nedefiniți, pe care tineri o cuceresc, Mi-am lăsat trotineta la portar și am bântuit casa unui trecut filmic autentic românesc.

Prosecco era zece lei. Ringul de dans deschis și gol, decorul, aproape fellinian. Între luminițe albastre parcurgeam un spațiu al trecutului recent. Recuperarea era minoră, dar nu fără sens. Nimic instituționalizat. Recuperarea era a lor, a celor sub 30 de ani care cunosc prețul propriilor amintiri. Și pe al irositului nostru trecut.

E adevărat, vintage is fashion. Masa acoperită cu melamină în carouri alb albastre din bucătăria copilăriei mele și-ar fi găsit locul perfect aici... o cască de protecție roșie, un candalabru de lemn de secol XIX, o mască a lui darth Vader pe un manechin.

Undeva, dosită într-o debara era o proiecție de diapozitive, ca în copilărie. Diapozitivele, relicve recuperate ale unui trecut fără iphone, erau amestecate, disparate, șchoape: un portret de Tonitza, un cadru cu bulevardul Magheru. O tristețe nostalgică m-a cuprins, copiii se jucau cu obiectele prăfuite aruncate în pod. Doar că podul era trecutul meu, istoria filmului românesc.

Urcând o scară de fier ajungeai în fosta sală de proiecție unde un videoproiector îndeplinea funcția pe care demult dispărutul aparat de proiecție pe 35mm ar fi trebuit să o aibă. Aici, în fotolii capitonate, se vizionau filmele documentare, omagiale, sau nu, despre realizările epocii comuniste, despre planul la hectar, despre oamenii muncii - eroi.







Acum, din toate acestea rămăsese un fel de căutare expresivă experimentală și o colecție de tăieturi de ziar care tapetau zidul unui birou, unde pe o masă rotundă erau puse o serie de obiecte: „ale noastre au dispărut demult„ spunea unul din băieți cu uimire. Obiectele puse urmau să sufere trocul: luai unul, puneai unul. Tranzient. Schimb fără scop, schimb de dragul schimbului, obiect trecut, ca în Tom Sawyer, din mână în mână.



Obiecte ale prezentului, căci de la un moment dat încolo nu mai rămâneau decât cele aduse de vizitatori. „Eu nu am decât actele, cheile de la mașină și țigările la mine. Ce să las?” „Eu îmi iau guma înapoi, am lăsat prea multe.”

Nu am lăsat nimic. În camera cu figurine din Războiul stelelor, parcate pe o vitrină veche cu oglindă și lemn furniruit, sau cu figurinele play-doh aliniate deasupra articolelor din ziarele comuniste, m-am gândit la copilăria mea. Eram toți niște copii mari, într-un joc de-a fațea-ascunselea, într-un univers golit de sens, flămând de sens.

Ultimul popas a stat sub semnul unei poetici apropiată de inima. „ne mutăm.” „Unde?” „Undeva, încălzit, pe iarnă?” „De ce nu rămâneți aici, de ce nu reparați casa?” „Casa va fi demolată. A fost cumpărată de un dezvoltator. Va fi făcută hotel. Și ea, și curtea din jur.”

Curtea este acoperită de o boltă uriașă de viță. „Am încercat în fiecare an să o culegem, să facem vin, dar nu avem teasc. teascul nu se împrumută.” Fata delicată din spatele barului vorbea despre acceptare. Acceptarea clipei, acceptarea imposibilității de a schimba ceva. Casa va fi demolată, bolta încărcată de struguri albi, de vin, va fi tăiată, curtea pavată cu cărămizi va deveni hotel. Eram în plin Cehov. 

Luminate discret, prin copaci străluceau viori de sticlă, și chiar și un contrabas galben. O mască din bucățele colorate translucide veghea o platformă cu o sculptură filiformă unde doi tineri se sărutau, etern. Aparținând clipei, nopții, lor înșiși. Pe la măsuțe se beau ultimii stropi de vin. Muzicienii (după miniconcert cu proiecție de dans pe fundal) împachetau supravegheați de o fetiță în rochiță roșie. În casa pustie, o expoziție de sculpturi și coada, feminină, la toaletă.

Mi-am luat trotineta și am plecat spre casă prin oraș. Orașul meu, cel plin de întîlniri, de poezie și de o cehoviană efemeritate.