Filmele de Cannes - INTRO

„Mulțumesc, Cristian Mungiu!”

Cred că așa ar trebui să înceapă acest articol al unei împătimite de cinematograful de calitate. De cinci ani, folosindu-și notorietatea de regizor și energia de producător, Mungiu aduce publicului bucureștean cele mai bune filme ale acelui an de la Cannes plus o retrospectivă a unui regizor important al cinematografiei franceze (anul trecut Maurice Pialat, anul acesta Bertrand Tavernier). Londonezii au în fiecare toamnă festivalul lor de film sub semnul BFI, care adună producțiile cinematografice semnificative ale anului respectiv. Noi, pe Dâmbovița, avem Festivalul filmelor de Cannes. Dar calitatea este aceeași, și, proporțional cu sălile disponibile și populație, și cantitatea.

Cristian Mungiu, foto Doria Dragusin

Din păcate, ca și anul trecut, filmele de Cannes au rulat concomitent cu Festivalul Național de Teatru, ceea a ce a transformat experiența într-un mic coșmar logistic. Ce să alegi a vedea, mai întâi apetisantul „Castingul dracului” cu o trupă independentă, venită tocmai de la Târgu-Mureș, în regia lui Radu Afrim, sau minunatul „The Search” al lui Michael Haznavicius, câștigător al Palme D or? Am ajuns chiar la perfomanța de a vedea o jumătate de film într-o zi și a doua jumătate în următoarea, căci trebuia să ajung la teatru. Grea săptămână pentru împătimiții de cultură ai Bucureștiului.

Astfel am văzut, pe apucate, și dintr-un festival și din celălalt, descoperind punți culturale, teme recurente și delicii intelectuale.

foto Doria Dragusin

Am început „festiv” cu o proiecție târzie a lui „Maps to the Stars” („Hărți către stele”), în sala înghețată a muribundului cinematograf Patria, unde mergeau trei becuri chioare din cinci și era un frig pe care înțelepții și experimentații spectatori ai precedentelor festivaluri l-ar fi putut combate cu succes fie cu o votcă, fie cu un whisky, fie cu un rom autohton. (În zilele următoare situația s-a remediat, căci au fost aduse niște tulumbe speciale, de încălzire, pe generator, cu care probabil s-a filmat la „După dealuri” ;-) ). 


Deși David Cronenberg nu este între favoriții mei, acest semi-horror intrigă socială plasat în lumea fățarnică a Hollywoodului mi-a dezvăluit-o, pentru a câta oară! , pe Julianne Moore care, se pare, cu cât îmbătrânește cu atât ridică ștacheta rolurilor mai sus. Iar Havana din „Maps to the Stars” poate sta oricând alături de Charley din „A Single Man”(2009, regia Tom Ford).

Dipticul format de „The Search” al lui Michel Hazanavicius și de „Leviathan” al lui Andrei Zviaghințev oferă o imagine oglindă a politicii interne și externe a Rusiei. 

Suntem obișnuiți ca astfel de imagini, de teme, precum povestea ruperii unei familii, a uciderii părinților pe motive etnice sau rasiale, a bejeniei copiilor, să fie asociate Holocastului, să vină din îndepărtatele orori ale secolului XX, dar în „The Search” este vorba despre ceea ce se întâmplă acum, acest acum al secolului nostru, XXI, tragedii născute din conflictele etnice punctuale, brutale – cum este războiul din Cecenia din 1999 – 2000 –, în care optzeci la sută dintre victime sunt civili, care furnizează constant material de știri peste care trecem indiferenți. Ne-am desensibilizat, iar Hazanavicius ne aduce lupa înțelegerii. 

În „Leviathan”, pornind de la Cartea lui Iov și de la povestea reală a luptei unui cetățean american cu compania ce dorește să construiască o fabrică de ciment pe pământul lui, regizorul Andrei Zviaghințev construiește o parabolă a Rusiei zilelor noastre. În Vechiul Testament, Iov este pus la încercare de Satan și i se ia totul, fără ca el să se lepede de credința în Dumnezeu.

Aici, Nikolai pierde într-un proces corupt casa moștenită din generație în generație, apoi nevasta(Elena Liadova), tânără și frumoasă, care este ucisă; apoi libertatea, căci este acuzat de crimă, și în cele din urmă și propriul fiu, rămas singur,care va fi luat în plasament chiar de cei care i-au denunțat tatăl.

O zi întreagă de film documentar cu implicație socială ne-a fost oferită de premiera în România a filmului „Maidan” al regizorului Sergei Loznitsa. Filmul își ia numele de la piața centrală din Kiev, unde ucrainienii au protestat și au rezistat luptând pentru dreptul lor la o țară, și o națiune independentă de Rusia și pro-europeană, dar merge mai departe, dincolo de acest conflict punctual. „I had to decide how I have to shoot. I have to find the hero. The hero of this event is the people.” (Trebuia să mă decid cum filmez. Trebuia să găsesc un erou. Iar eroul acestui eveniment sunt oamenii.”) spune regizorul în discuțiile de după proiecție, cu publicul și cu regizorul-eseist Andrei Ujică. 

În aceeași zi publicul a putut viziona „Videograme dintr-o revoluție” unde Andrei Ujică și co-regizorul său Harun Farocki au adunat cu acribie secvențele pe care le-au putut găsi filmate în săptămâna 21-26 decembrie în București. Demersul-eseu al celor doi adună mărturii vizuale despre momente ce se petrec simultan în timpul atunci recentelor evenimente din zilele de 21- 26 decembrie 1989 în București. Pornind de la imaginile cu președintele Nicolae Ceaușescu ținându-și ultimul discurs din balconul CC al PCR, cei doi regizori folosesc perspectivele diferite ale camerelor, inițial doar cele ale televiziunii oficiale prezente în Piață, apoi și cele ale independenților strecurați pe după perdea, pe acoperișuri, sau, din 22, chiar în stradă.

În „Party Girl” protagoniștii sunt toți actori amatori, scenariul este inspirat din viața reală a personajului principal și, tocmai de aceea, gestul final de recunoaștere a adevărului neiubirii devine mai important decât orice (confort, familie, viitor) capătă o și mai mare forță. 

Filmul devine cu atât mai veridic, cu cât rămâne credincios personajului creat, real sau imaginar.

„Les Combatants” este un film de dragoste între of fată pasionată de supraviețuirea în sălbăticie și un băiat așezat și liniștit. Fata hardcore nu se lasă cucerită cu una cu două, iar când băiatul decide să o urmeze în tabăra de antrenament unde firea lui docilă și temperamentul amical îl fac să fie un soldat mult mai bun decât ea, nemulțumită de condițiile prea soft ale antrenamentului, devine chiar antagonică. 

Lucrurile se rezolvă simplu, cei doi o șterg împreună, luând în piept pe cont propriu natura sălbatică a sudului Franței.

„Still the Water” aduce într-o lume a brutalului, șocantului, urbanului regizoarea Naomi Kawase ne aduce un film profund poetic, în care spiritualul se împletește cu cotidianul, viața, moartea și dragostea își dau întâlnire cu valurile mării și înălțimea copacilor seculari. „Pentru a înlocui căldura corpului, există căldura inimii.” îi spune șamana șefă adolescentei căreia tocmai i s-a spus că mama sa e pe moarte. „Nu e de ajuns.” răspunde ea. Și astfel își începe drumul spre înțelegere. O înțelegere a vieții, a morții, a dragostei cu care societatea creștină occidentală se întâlnește extrem de rar. Dacă noi ne plângem morții, ne tăiem copacii, ignorăm legătura cu natura, locuitorii insulei subtropicale Amami par să fi găsit secretul vieții veșnice.

„Welcome to New York” a fost lansat à côté de Festivalul principal de la Cannes. Deși îi are cap de afiș pe Gerard Depardieu și Jacqueline Bisset, producătorii s-au mulțumit, ca debutanții, cu un cort pe plajă. Motivul – scenariul are la bază răsunătoarea și scandaloasa afacere DSK. „Afacerea Dominique Strauss-Kahn (prescurtat DSK) sau afacerea Sofitel New York este un proces judiciar de drept comun pornit de la acuzațiile de agresiune sexuală, tentativă de viol și sechestrare de persoană aduse de Nafissatou Diallo împotriva lui Dominique Strauss-Kahn, directorul Fondului Monetar Internațional (FMI).

 Pornind de la aceste premize reale, beneficiind de greutatea și de prezența masivă a lui Depardieu în rolul principal (pentru a păstra, fie și aparent, distanța, acesta se numește Deleuze, dar în rest detaliile sunt identice), Abel Ferrara face o incursiune temeinică în spatele acestui scandal. Adoptă unghiul subiectiv de vedere, cel cât mai apropiat de al eroului principal și îi atribuie în plus câteva detalii de caracter – un apetit sexual de necontrolat, de care soția este conștientă; o confirmare a vinovăției făcută doar acesteia: „am ejaculat deasupra gurii ei”; o discuție amicală cu fiica și logodnicul ei despre cât de satisfăcător la pat este logodnicul. Luându-și aceste mici libertăți de coloratură, Ferrara construiește un film despre căderea din putere. Ceea ce devine important nu mai este veridicitatea poveștii, ci prăbușirea de pe soclul puterii și consecințele acesteia.

După dipticul rusesc/cecen(„Leviathan” și „The Search”), al treilea film remarcabil adus de Festival este „Winter Sleep” al lui Nuri Bilge Ceylan. La intersecția dintre discursul a la Rohmer, atmosfera eternă a la Cehov și natura tipică a Capadochiei filmul lui Ceylan evoluează lent, cu o tensiune a discursului simplu și o frumusețe a peisajelor și interioarelor rară. Mi-a plăcut efortul de a povesti ceva într-un ritm propriu locului, propriu descoperirii interioare a personajelor.

 Felul în care cu fiecare scenă lungă de dialog, actorii purtători de idee își comunicau unul celuilalt concepte rafinate, subtile. Problematica filmului nu era una simplă, ci ținea de descoperirea și evoluția interioară a personajului, de capacitatea sa de a distinge între bine și rău, între acțiune și non-acțiune, și, nu în cele din urmă, de a „vedea” ceea ce se întâmplă în jur. Nu doar personajul principal are nevoie să descopere lumea reală, ci și sora lui, divorțată și dornică de o iertare și o împăcare, precum și soția, prea-frumoasa și idealista Nihal, care își dorește să schimbe lumea prin bunătate, și care este confruntată cu realitatea sărăciei umilite și a beției răzbunătoare.

„Mr Turner” i-a adus un Palme D Or pentru interpretare masculină lui Timothy Spall. Probabil așa cum rolul scriitorului Truman Capote a devenit rolul definitoriu pentru Philip Seymour-Hoffman, tot așa rolul pictorului pre-impresionist englez – William Turner este un rol definitoriu pentru Timothy Spall.

Cu statura sa îndesată, mâinile cu unghii corodate, și un etern mârâit pe post de comunicare, Spall dă viață unui Turner copleșitor, un turbion emoțional și artistic conținut, cu o privire aprigă, pătrunzătoare îndreptată atât asupra oamenilor cât și asupra peisajelor. Mike Leigh, regizor renumit pentru modul său unic de a-și construi lumea cinematografică, repetând luni în șir cu actorii săi, improvizând, scriind și rescriind scenariul cu fiecare întâlnire, face același lucru și aici, dar nu lucrează doar cu actorii, ci și cu peisajele, cu lumina, cu momentele desprinse din viața reală a pictorului. Proiectul filmului, numit codat „Untitled 13” („Fără titlu nr 13”) a fost inițiat în urmă cu patru ani, iar în tot acest răstimp operatorul și regizorul au colecționat imagini, peisaje, locații.

A fost o săptămână intensă și ... sper să fie la fel și anul viitor!