Gala Hop 2016 și Gala Hop 2015/4 – două drumuri posibile

Gala Hop 2016 și Gala Hop 2015/4 – două drumuri posibile

Este a treia oară când, în calitate de reporter/redactor/spectator particip la Gala Tânărului Actor Hop de la Costinești. Două sub directoratul artistic al lui Radu Afrim și prima sub cârma lui Miklos Bacs. Aș vrea să nu fac comparații între cei doi directori artistici, nici între nivelul concurenților, ci să discut despre cele două perspective ca despre două apropieri distincte de ideea de teatru și de ideea de spectacol. Ele sunt, cumva, complementare și cu direcții de mișcare diferite: una se manifestă exterior, iar cealaltă mai degrabă interior.

Am mai fost la Galele Tânărului Actor de la Costinești și înainte și după 1989. Nu am prins, însă, nici o Gală la Mangalia, sub directoratul artistic al lui Cornel Todea. Îmi amintesc de serile când țineam locuri cu puloverele în Amfiteatrul de la Forum, azi o ruină. Pentru nostalgicii care se întreabă cum mai arată Costineștiul acum, le recomand minunatele fotografii ale lui Adi Bulboacă, făcute cu invitații Galei HOP 2016.

Ca spectator implicat, aș vrea să vorbesc despre efervescența spectaculară a galelor, de provocările pe care tinerii concurenți le-au preluat, asimilat, înfruntat. Ce este genial când ai de-a face cu oameni de 22-28 de an, este că nimic nu li se pare imposibil, sau prea greu, sau prea complicat, nici pe scenă și nici în viață. Și, de aceea, ambele provocări date de cei doi directori artistici au născut idei și, mai ales, teatru.

La Gala Hop 2015, a cărei nebunie o puteți vedea (parțial) aici, în documentarul realizat de mine pentru TVR, am fost martor, mai mult sau mai puțin discret, al unui neastâmpăr creator, al unor momente de entertainment curat, care se mișcau într-o plajă stilistică foarte largă.

Dana Marineci,
credit foto Maria Stefanescu

După ce proba obligatorie din 2014 a fost imitarea unei celebrități, și mulți s-au lansat în imitații, mai mult sau mai puțin afone, ale unor cântăreți celebri interpretând șlagăre binecunoscute, în 2015 s-a revenit la propunere și s-a cerut o variație: recitarea versurilor unui cântec, care putea fi orice șlagăr, arie sau manea. Colonizarea textului, adesea melodramatic, sau patetic, sau chiar ridicol în  aceste probe relativ ușoare, a fost excelentă, a generat râsete și propuneri care mai de care mai năstrușnice: Adrian Loghin, care este un tânăr blond, bine făcut, de aproape 1,80, a fost Mica Sirenă („Part Of Your World”, din musicalul „Mica Sirenă”), adus cu roaba pe scenă; Dana Marineci a recitat un text al Stelei Popescu jucându-se cu stările unei femei păcălite și părăsite de amantul escroc de o vară; beția făcută și purtată pe tocuri de 12 a Mariei Teodora Filip a fost punctată cu oftaturi din „Oh! Carolina!”; iar băieții s-au simțit mai în largul lor în travestiuri, precum cel îndurerat și abuzat al lui Răzvan Krem Alexe sau cel răgușit și rebel al lui Nicholas Cațianis („Îmi place să mă plimb pe stradă”, de Manuela Fedorca), sau în pirați, precum Radu Tudosie.

Alina Petrica. credit foto Adi Bulboacă

Adevărata explozie de imaginație a ediției 2015 a venit, însă, din propunerea temei DADA, care a permis concursului o varietate de abordări unde vizualul, spectacularul, chiar elementul de șoc, primau.

Alexandr Voicu . credit foto Maria Stefanescu

Am văzut striptease-ul perfect al AlineiPetrică - „Femeia Motan”, după o pictură "dada" a lui Marcel Iancu şi text de Guillaume Apollinaire; 

discursul de vacanță impecabil ritmat al lui Cosmin Dominte; vibrația de arc întins cu coardă dadaistă al lui Răzvan KremAlexe; 

precizia colajului poetic al Mariei Teodora Filip: pura și personala re-interpretare a dadaismului compusă și prezentată de Ana Maria Pop (al cărui dildo de un roșu aprins, ieșind brutal din ecranul unui televizor, în timp ce interpreta spunea: „acesta este sufletul culturii!” m-a trimis înapoi în montaj, întru eliminare, căci altfel documentarul nu putea primi un certificat cumințel); impecabila construcție narativă a Danei Marineci (care a și câștigat, pe bune, trofeul) susținută pe un text destinat anulării cuvântului: „Sonata sunetelor primordiale” de Kurt Schwitters, format doar din silabe, din onomatopee; timing-ul comic al lui Lucian Ionescu (remarcabil la secțiunea bonus), pe care l-am regăsit, mai discret, și într-unul din spectacolele de grup ale ediției 2016; personalul și empaticul Alexandru Voicu, care a venit cu un monolog construit în jurul unui personaj firav, marginal și pitoresc, adecvat fizicului său (pe „Un alt fel de -ism”, de Sabina Bălan); 

sau intensul și dinamicul Nicholas Cațianis, a cărui cămașă galbenă și discurs de spre fericire și pahar jumătate gol versus jumătate plin, vizavis de un posibil accident cu un biciclist, este de neuitat (textul de bază era un colaj. „Trifoiul cu patru foi”, cu texte din „Râs nervos” de Cristopher Durang şi textul omonim de Eugene Ionesco).

Dar spectacularul s-a insinuat în toate zonele Galei. Două dintre personajele hors-concurs, două deținute în fâșuri roz și galben, create de Ruxandra Maniu și Flavia Giurgiu, se plimbau nonșalante prin stațiune, fie pe faleză, sorbind cocktailuri colorate, fie bucurându-se de piscine noapte, când se spălau pe dinți. 

Secțiunea Bonus a dezlănțuit o serie întreagă de mini momente, de la operă la hip-hop, de la performance video (Ana Maria Pop), la Slam Poetry(Cosmin Dominte aka JaZZ 8).

Dar explozia majoră a fost competiția de lypsync - un fel de playback la două mâini, în care s-a lăsat atrenat și o parte din juriu, și care s-a finalizat, când tehnicienii au clacat și ne-au dat afară din scenă cu o noapte pe plajă, cu muzică pe ipod, bere de la chioșc și așteptarea răsăritului aducător de … ce altceva… spectaculos.

În 2016 Miklós Bács și-a propus o variantă, nu i-aș zice cerebrală, dar în mod cert mai interiorizată a Galei. Tema a fost „Ne-bun pentru această lume” și cerința să prezinte un monolog, sau un spectacol pornind de la un text de Shakespeare, sau un text legat de un text din Shakespeare. A fost, totodată, o renunțare la un anume tip de spectacular.

Imediat după preselecție, pentru fiecare concurent s-a făcut un pas către o mai amplă promovare profesională prin realizarea Agenției HOP, în primul rând printr-o reprezentare on-line profesionistă, cu fotografii de portofoliu și filmarea unor scene în două personaje, pe scenarii extrase din filme românești. Puteți vedea mai multe aici.

Cred că ideea de agent, de casting, de agenție, de reprezentare a intereselor actorilor este aproape inexistentă în România. Sigur, există filme de casting, dar ele se bazează mai mult pe personalitatea celor care le conduc și pe agenda lor telefonică. De aceea mi se pare importantă inițiativa de a porni Agenția HOP. Un plus de vizibilitate on-line a fost asigurat, ca și anul trecut, de transmiterea live a probelor, de către RoEvents, care au devenit baza pentru un relevant vot al publicului.

Revenind la competiția propriu-zisă, dincolo de proba individuală, sau de grup, unde concurenții au manifestat o totală libertate, exercițiile și probele impuse tuturor i-au mânat pe aceștia pe o cale pentru care erau, mulți dintre ei, oarecum nepregătiți. „Étude, eu n-am făcut în viața mea un étude! Textul e de bază.” recunoaște bonom unul dintre membrii juriului, actorul Victor Rebengiuc. Anul acesta Miklós Bács a propus ca probă obligatorie étude-ul pe marginea a trei scene din Shakespeare:

Ea/Ea   Viola – Olivia, act 1, scena 5, A 12-a noapte

El/Ea    Hamlet – Ofelia, "Du-te la mânăstire...", act 3, scena 1, Hamlet

El/El     Brutus – Cassius, act 4, scena3, Iuliu Cezar.

Și i-a instruit: „Vă rog să studiați piesele și scenele. Proba va consta într-un étude pe aceste scene. Étude-ul cere o relație specială între caracter și actor, sunt doi și totuși unul, sunt tot timpul împreună, nelăsând să se distingă diferența dintre ei. Practica étude-ului este libera interpretare a textului. Niciodată nu este textul autorului. În practică étude-ului se construiește paralel cu textul autorului. /.../  Étude-ul oferă o experientă personală care face legătura cu drama piesei, este calea către autor, către rol. Ritmul étude-ului este esențial! (țineți cont de restricția de timp a probei: 10-15 min.) Étude-ul nu este o practică a rezultatului, ci o practică a procesului. La acest nivel încă nu vorbim de personaje ci de capacitatea de a acționa a actorului.”

Perechea de concurenți era aleasă cu o seară înainte astfel încât nu aveau prea mult timp de gândit/construit. Ceea ce le cerea pedagogul Bács era să regăsească adevărul interior și, prin el, cel al acțiunii ca modalitate de manifestare scenică a actorului. Aceasta a fost o surpriză pentru mulți, căci a fost o întâlnire cu propriul adevăr, cu necunoscutul din fiecare, o re-evaluare a propriei meserii și, chiar, a propriului profesionalism. Cred că exercițiul a fost benefic într-o breaslă care se bazează pe harul instinctual, în care talentul și nu profesionalismul primează.

„Am venit cu 20 de întrebări, am căpătat răspunsuri la toate și am plecat cu tot atâtea întrebări” spune Cristina Juncu, vizibil impresionată de aceste propuneri. Trebuie precizat că étude-ul este un mijloc de căutare artistică profund intim, că ar trebui să existe doar între cei doi actanți, și că aici a fost public, în fața juriului și a spectatorilor. Periculos, nu? Și pentru juriu, și pentru concurenți, și pentru spectatori.

La proba obligatorie lucrurile au avut o anume parșivenie, datorită ademenitorului text shakesperean. Ademenitor pentru că este atât de dulce, de echilibrat, de interesant în logica sa intrinsecă, în curgerea stărilor, încât concurenții, mulți, s-au scufundat pur și simplu în text, s-au aruncat cu inconștiență asupra a kilometri de cuvinte, de idei, de poezie, fără să aibă nici știința și nici forța de a duce la bun sfârșit scenariul actal, scenariul paralel cu cel al cuvântului, al monologului din concurs. De aceea, adesea, am simțit o disipare energetică, o disoluție în recitativ spre finalul celor care, împotriva cerinței de a avea MAXIM 10 minute de monolog, s-au întins către 15 și chiar 20! de minute.

Ademeniți de dorința de sens, de fascinația cuvântului, au pierdut undeva coerența narativă a textului, care dădea coerență personajului lor și, implicit, rațiunii lor de a exista pe scenă, și s-au jucat într-un plan al conexiunilor de stări ce nu puteau fi atinse fără a parcurge ÎN PROFUNZIME stările respective. Adică a ajunge să le simți visceral și personal, cumva zona către care i-a dus étude-ul propus de Bacs.

Și anul acesta gazdă a fost Alex Bogdan. Dacă în 2015 fiecare seară venea cu o nouă trăznaie, efectiv, o scenă de balet în travesti; un deratizator al plictiselii; un vampir dadaist cu un discurs scris chiar de actor: „eu sunt ultimul artist dadaist” ușoară parafrază a Pescărușului lui Cehov, discurs pe care îl rostea înconjurat de șase „muze” gotice, șase dintre concurente îmbrăcate în cele mai scurte și mai sexy haine găsite prin bagaje; iar imitațiile sale, după Caramitru, rebengiuc, Mălăele sau Afrim, adaptate la necesitățile momentului au fost, prin constanta alunecare între ironie și autoironie, deliciul sălii, chiar și așa improprii cum era - un ring de dans înconjurat de scaune, un hău în care vocea și personalitatea actorului se pierdea. Aceasta a fost încă o modificare a acestui an, unde proprietarul Vox Maris a oferit un spațiu unde, cu sprijinul TNB, s-au construit o scenă adevărată și gradene pentru spectatori, cu aripi negre, flancând scena. Iar Alex Bogdan, s-a păstrat, discret, cu ochii licărind de șotii, mai mult în penumbra scenei, decât pe ea.

În 2016, mulți au prins răsăritul. Programul tuturor, și concurenți și invitați, includea o oră de Kineto, destul de dură și cauzatoare de crampe, pe plajă, de la ora 7. Și echipa TVR s-a molipsit de matinalitate, căci am filmat interviurile cu concurenții, profitând de fundalul în care doi antrenori clujeni cam scoteau untul din concurenți și din directorul artistic.

Propunerea lui Miklós Bács de a aduce în fața juriului acest étude a fost una excelentă și minunat de riscantă. Pentru unii s-au ridicat instinctiv pânzele și scena propusă a navigat printre stâncile narațiunii, ieșind la limanul finalului cu bine. Pentru alții, mai puțin obișnuiți să își seteze repere, să clădească trepte partenerului, să urce pe treptele oferite de celălalt, exercițiul a fost doar un chin mâlos din care doar limitarea timpului scenic i-a mai putut scoate. Nu trebuie și nu vreau să dau nume, căci nimeni, dar absolut nimeni nu este mai conștient decât un actor când o scenă atârnă fără energie, fără vlagă, fără viață.

Aș menționa totuși numele celor care, într-un fel sau altul mi-au rămas în minte și pe retină. Nu i-am văzut pe toți, căci, uneori, priveam mai mult la încadraturi decât la ceea ce se întâmpla pe scenă. Dar cum să nu mă bucur de lucrătura magică, de mișcarea scenică, de ritmul impecabil și de muzica din „Visul lui Ariel”, sau din monologul bufonului/nebunului interpretat de Raluca Radu.

„Visul lui Ariel”, cu Florin-Ionuț Crăciun, Tudor-Răzvan Morar și Marian Olteanu, a fost o bijuterie ritmică, un basm inspirat din „Furtuna” cu un Caliban gingaș, filiform și vârstnic, plin de ticuri și încărunțit în slujba unui Prospero … prosper, îmbrăcat în halat alb, de baie, care dirija un Ariel mobil și plin de stele, pe umeri și în ochi.

Raluca Radu, cu un costum verde și un machiaj expresionist oferă un tur de forță și claritate dramatică prin nebunul său, care ia la rost lumea. Din păcate, a avut cam trei finaluri, ceea ce a rupt un pic ritmul și entuziasmul de sfârșit.

Cătălin Asanache este, voit (controlat) sau nu, special. Monologul său a fost de trei ori mai lung decât ar fi trebuit să fie din cauza pauzelor lungi dintre cuvinte. Cu greu l-am putut urmări, iar una din grijile mele principale a fost cum să îi reduc pauzele la montaj, un efort aproape imposibil, dat fiind că aceste pauze erau la fiecare vorbă și aveau prea puțină legătură cu dramatismul efectiv al textului. El doar spunea cuvintele f o a r t e  r a r. Nu știu cât este intenție existențială, dar a păstrat același ritm și la interviu, și la masă, și la aplauzele de final, de la ceremonia de încheiere. E greu de spus dacă acesta este ritmul său firesc, sau lentoarea face parte dintr-o căutare personală, un fel de încetinire a ritmului diurn, o ieșire din normă prin extinderea unor timpi de reacție. Demersul lui produce efecte stranii, așa cum cel care este mai degrabă ascultat într-o adunare, este cel care vorbește cu voce joasă și nu cel care țipă cel mai tare, tot așa Cătălin Asanache atrage atenția prin reducerea la jumătate a vitezei cu care există în cuantumul spațiu-timp.

Alina Rotaru, cu ale sale plete cârlionțate a adus prospețime și a câștigat juriul și publicul deopotrivă. Una dintre cele mai frumoase actrițe ale Galei, Alina și-a construit impecabil momentul, jucând la dublu, două personaje în dialog - Viola și Olivia din „A douăsprezecea noapte” Au fermecat exactitatea pozei, ritmul viu și, mai ales, combinația de expresii faciale și stanțe corporale care delimitau clar personajele. Și pe scenă, ca și în interviu, când vorbește ai impresia că ține ascuns, undeva în ființa ei, un hohot de râs, o bucurie constantă care gâlgâie subteran.

Am citit și am încercat să urmăresc textul Adelei Bengescu, care, ambițioasă, a propus un monolog de 20 de minute dintr-un colaj din „Hamlet”, „Regele Lear”, „Romeo și Julieta” și „Furtuna”. Mică, slabă, toată numai nerv, a încărcat cu energie fiecare cuvânt, fiecare silabă, căci avea și fibră, și forță. Dar colajul nu a funcționat decât ca un fel de încadrări succesive pentru a demonstra potențialul unui talent viguros. Au fost 20 de minute de actorie plină de forță dar din care cu greu se înțelegea de ce e personajul furios, sau disperat, sau trist. Forța, energia acelor stări izbucnea din actrița subțirică, dar gândul din spatele lor, mai puțin.

Au mai fost și alții, care poate ar merita menționați, sau care chiar au câștigat. Dar, anul acesta, premiile au avut foarte mică importanță față de nedumerirea pozitivă cu care au plecat acasă, în bagaje, concurenții. Încă din prima seară, Miklós Bács i-a adunat cerc pe plajă și i-a întrebat ce este actorul? Căci a fost clar că, de fapt, actoria începe unde se termină cuvântul, acolo unde, cum spunea pe plajă, la înserat, eternul pedagog, în momentul în care tu, ca actor, scrii al doilea scenariu, cel al acțiunilor, nu doar fizice, ci și psihice, paralel cu cuvântul, clipa în care tu, ca persoană, devii personajul tău.

(pentru 2016, voi adauga foto mai tarziu)