Les Films de Cannes, ediția a opta

Ediția 2018 a Festivalului Filmelor de Cannes 2018 stă sub semnul realității

Dincolo de poveste, arta teatrului, din care, cu un secol în urmă, a derivat arta cinematografului, s-a născut din dorința de a-l fermeca și cuceri pe cel din fața ta. Dar pe parcursul ultimului secol atenția s-a mutat dinspre celălalt, foarte mult, spre „mine însămi”. Atât în teatru, cât și în film autobiograficul, mână în mână cu realitatea, intră în poveste. Nu întâmplător, în acest nou secol al egocentricului, „recolta” canneză prezentată în 2018 de Les Films de Cannes à Bucarest  este una concentrată pe propria persoană a cineastului, inspirată propriile amintiri și experiențe de viață. Fie că este vorba de o excursie în „lumea femeilor din viața mea” precum în Roma, de Alfonso Cuarón, câștigătorul Leului de Aur la Veneția, sau de ce înseamnă atingerea fizică și intimitatea trupească, precum în filmul Adinei Pintilie, Touch Me Not, câștigătorul Ursului de Aur la Berlin, spectatorilor li se deschide, anul acesta, o ușă către sufletele cineaștilor.

Cold War, al lui Pawel Pawlikowski este inspirat de viața părinților săi, în perioada Războiului Rece, în Polonia, trăiesc o pasionantă poveste de dragoste, deși sunt doi oameni de condiții sociale diferite, cu temperamente diametral opuse, aparent nepotriviți, dar incapabili să renunțe unul la celălalt.

Pornind de la scrisorile unei prietene, în care aceasta detalia experiența ei de a fi mamă de copii mici, regizoarea Zsófia Szilágyi construiește „un thriller matrimonial”, după cum își numește chiar ea filmul de debut, One Day, în care povestește o zi din viața unei femei care jonglează, într-o cursă contra-cronometru, cu atribuțiile ei de mamă, femeie, femeie de carieră și soție. Filmul a câștigat premiul criticii FIPRESCI pentru cel mai bun film din secțiunea Semaine de la Critique.

La limita dintre ficțiune și film documentar se plasează viața și creația de cineast a lui Jafar Panahi, a cărui a cărui poveste personală ne atinge și ne cutremură prin tenacitate și curaj. Regizorul, scriitorul și documentaristul Jafar Panahi a fost arestat în numeroase ocazii în țara sa din cauza poveștilor non-conformiste și critice abordate în filmele sale. În 2010 autoritățile i-au interzis să mai facă filme în Iran timp de 20 de ani, decizie pe care a încălcat-o cu hotărâre și consecvență. În prezent este în al 8-lea an de interdicție, iar 3 Faces este al patrulea film realizat în aceste împrejurări. În 3 Faces, Panahi continuă să depună mărturie despre vremurile pe care le trăiește prin carismatica actriță Behnaz Jafari care, emoționată de povestea unei fete căreia familia îi interzice să studieze la conservatorul din Teheran, îl cere ajutorul regizorului.

Un alt mărturisitor al vremurilor sale este regizorul Serghei Loznița, care migrează cu ușurință de la ficțiunea metaforă suprarealistă din O creatură delicată (2017) la Donbass, în care, în 13 capitole, autorul face portretul unei societăți afectate de ani întregi de manipulări și propagandă. Căștigător al premiului pentru regie în secțiunea Un Certain Regard, filmul vorbește despre această regiune din estul Ucrainei unde au avut loc conflicte între naționaliști ucraineni și susținători ai Republicii Populare Donețk, un proto-stat susținut de Rusia.

În 2016 regizorul Ognjen Glavonic semna Depth Two, un documentar despre o realitate cutremurătoare: între 1998 și 1999, pe timpul regimului lui Milosevic, mii de albanezi au fost omorâți într-un exercițiu sadic de epurare etnică, apoi cadavrele au fost transportate în secret din Kosovo în Serbia și abandonate în gropi comune. Acum, cu mijloacele ficțiunii, Glavonic vorbește în The Load, lungmetrajul său de debut despre un șofer de camion care se angajează să transporte ceva secret din Kosovo până la Belgrad, pe timpul bombardamentelor NATO din 1999, punându-și astfel problema unui „adevăr dureros care ne face să ne simțim culpabili: să ignori o atrocitate de care ai cunoștință te face părtaș la ea”, după cum comentează Variety.

Născut din colaborarea și prietenia regizorului și scriitorului francez Guillaume Nicloux cu operatorul Raoul Coutard care semnează imaginea primelor sale trei lungmetraje și care a petrecut 11 ani ca fotograf de război în Vietnam, dezvoltând o adevărată pasiune pentru cultura și oamenii locului, Les Confins du monde spune povestea unui tânăr soldat francez însetat de răzbunare după ce și-a pierdut fratele. Filmat chiar în nordul Vietnamului, în condiții dificile de temperatură și umezeală, timp de șapte săptămâni, filmul a stârnit un și mai mare interes datorită faptului că se apleacă asupra unei perioade rușinoase” a istoriei Franței pe care mulți ar dori-o uitată.

Mai aproape de prezent, într-o altă zonă de „rușine”, Marta Bergman se apropie cu Seule à mon mariage de comunitatea romă din România, pentru vorbi despre rolul și destinul femeii în acest context.  Protagonista este Alina Șerban, tânăra actriță româncă de etnie romă, pe care regizoarea a văzut-o într-o piesă de teatru și i-a oferit rolul pe loc. Bergman a realizat trei documentare pe această temă, născute din prietenia sa cu Stephane Karo, care a devenit manager al tarafului din Clejani și pe care l-a însoțit într-o documentare despre muzica țigănească. Călătoria a generat primul ei documentar - Clejani (2005), după care au urmat încă două, centrate tot pe personaje din cultura romă. Ultimul, Un jour mon prince viendra, povestea a trei fete în căutarea unor soți occidentali, este cel care a lansat ideea scenariului acestui debut în ficțiune. Clejaniul a rămas prezent în film, muzica este semnată de Vlaicu Golcea iar vioara care se aude e mânuită de Caliu, unul dintre membrii marcanți ai tarafului.

Adaptat după memoriile lui Ron Stallworth, filmul spune povestea un polițist afro-american din Colorado care a reușit să se infiltreze în filiala locală a Ku Klux Klan. Spike Lee reia aici tema rasismului, prezentă în multe dintre filmele lui, de la tragicomedia Do the Right Thing (1989), la biopic-ul Malcom X (1992) sau la documentarul 4 Little Girls (1997), toate multi premiate. În BlacKkKlansman, regizorul evită derapaje didactice în favoarea unui thriller cu tușe de umor absurd „care parcă spune că o interpretare serioasă a subiectului nu poate funcționa într-un prezent sufocat de nebunie generalizată”, scrie publicația The New Yorker. BlacKkKlansman, cel mai recent film semnat Spike Lee este câștigătorul Marelui Premiu al Juriului.

Un loc special în acest amalgam de mărturii și realități îl ocupă Adina Pintilie cu al său unic Touch Me Not, debutul său în lungmetraj, câștigător al Ursului de Aur și al premiului pentru cel mai bun debut la Berlin, centrat pe trei personaje/persoane Laura, Tomas şi Christian care pășesc într-o aventură terapeutică de combatere a mecanismelor de autoapărare și înfruntare a tabuurilor privind propriul corp, intimitatea și iubirea.

În 2010, 248 de nou născuți au fost abandonați în spitale din Rusia de mame kirghize. Această statistică a fost punctul de plecare pentru filmul Ayka, al regizorului kazah Sergey Dvortsevoy cu actrița Samal Yeslyamova în rolul unei tinere din Kirghiztan, refugiată ilegal în Rusia. Tot realitatea vârstei fragede a împins-o și pe regizoarea libaneză Nadine Labaki să caute, între copiii din medii defavorizate, răspunsul la întrebarea: „Ești fericit că te-ai născut?”, îi întreba ea. 99% din ei răspundeau – „Știi ceva, chiar nu sunt! Nu eu am cerut să mă nasc.”, aflăm din The Hollywood Reporter. Și, de aceea, eroul filmului Capharnaüm, un băiețel, decide să își dea în judecată părinții pentru că l-au adus pe lume. Capharnaüm a fost filmat în Beirut, timp de șase luni, iar regizoarea a folosit cu precădere actori neprofesioniști. Delincvența juvenilă este un subiect familiar regizorului Jean-Bernard Marlin iar Shéhérazade, filmul său de debut, pare o continuare a mediu-metrajului La Fugue (Ursul de Aur la Berlin, 2013). Născut în Marsilia, Marlin a studiat imaginea de film la ENS Louis Lumière, din Paris. Shéhérazade este născut dintr-un fapt divers citit într-un ziar: iubirea dintre un proxenet și o tânără prostituată, într-un cartier sărac al orașului său natal. Regizorul și-a dorit de la bun început să filmeze în locații reale, cu interpreți neprofesioniști care să fie cât mai apropiați de personajele care au inspirat povestea. După o perioadă de documentare pe străzile Marsiliei, au urmat scrierea scenariului și opt luni intense de casting în școli și centre sociale. „Am văzut aproape toți tinerii din Marsilia, din toate cartierele”, povestea regizorul într-un interviu la Cannes. Pe Dylan Robert, protagonistul, regizorul l-a găsit printre tinerii proaspăt ieșiți din închisoare, iar Kenza Fortas, actrița principală, a fost descoperită într-o tabără de romi. Regizorul a rescris dialogurile împreună cu ei înainte de filmare, iar ce a ieșit este „o mostră impecabilă de cinema-verité”, conform Cineuropa, o poveste dinamică și emoționantă. Iar la Cannes, realitatea și ficțiunea și-au dat mâna, când cei doi actori amatori au pășit pe covorul roșu, Dylan cu învoire de la centrul social unde era consemnat, iar Kenza cu întreaga familie și toții prietenii săi.

Totuși, dacă filmul a fost inventat de frații Lumiere, martori eficienți ai epocii lor, totuși, fără dramul de vis al lui Melies, acesta nu ar fi devenit nicicând artă. Așa că să deschidem și poarta ficțiunii cinematografice, prezentă în festival cu neobișnuitul Gaspar Noé, chou chou-ul festivalului, cum ar spune francezii. Aflat deja pentru a 7-a oară la Cannes, regizorul care a scandalizat cu filmul său emblematic Irreversible, a revenit anul acesta în Quinzaine des Réalisateurs cu Climax care a fost recompensat cu premiul Art Cinema Award. Climax este un film care combină atmosfera psihedelică din Enter the Void cu lascivitatea erotică din Love, într-o poveste care primește pe Variety subtitlul „Muzicalul Fame se întâlnește cu Marchizul de Sade”.  Supranumit un western urban, Dogman se petrece într-o suburbie italiană, undeva la intersecția dintre metropolă și sălbăticie, unde Marcello, un simpatic frizer pentru câini, discret și apreciat de toată lumea, se trezește într-o confruntare cu Simone, fost boxer, care terorizează cartierul. Inspirat (da, și el!) dintr-o poveste reală, Dogman este cel mai recent film al lui Matteo Garrone, câștigător a două mari premii la Cannes, pentru Gomorra (2008) și Reality (2012). „Un Buster Keaton actual, aproape un actor de film mut”, după cum l-a numit chiar regizorul, pe protagonist, Marcello Fonte, care lucra ca îngrijitor la un centru social când l-a întâlnit pe Garrone și a primit rolul care i-a adus premiul de la Cannes și recunoaștere internațională. Mult așteptatul The Man Who Killed Don Quixote, cea mai recentă premieră a lui Terry Gilliam duce în cârcă toate controversele juridice generate de disputa dintre regizor și producătorul său, Paolo Branco, dar care este, după cum spune Time Out: „o poveste plină de inventivitate și anarhie care ne amintește de idealurile romantice în care lumea e populată de visători care îndrăznesc să spargă tiparele” Așa o fi. 

Deci, să lăsăm visătorii, dar și mărturisitorii, să pășească în scenă!

Programul complet al festivalului îl puteți găsi aici:

Festivalul Filmelor de Cannes la Bucureștie, ediția 2018