Ediția
2018 a Festivalului Filmelor de Cannes 2018 stă sub semnul
realității
Dincolo de poveste, arta
teatrului, din care, cu un secol în urmă, a derivat arta cinematografului, s-a
născut din dorința de a-l fermeca și cuceri pe cel din fața ta. Dar pe
parcursul ultimului secol atenția s-a mutat dinspre celălalt, foarte mult, spre
„mine însămi”. Atât în teatru, cât și în film autobiograficul, mână în mână cu
realitatea, intră în poveste. Nu întâmplător, în acest nou secol al
egocentricului, „recolta” canneză prezentată în 2018 de Les Films de Cannes à Bucarest este una concentrată pe
propria persoană a cineastului, inspirată propriile amintiri și experiențe de
viață. Fie că este vorba de o excursie în „lumea femeilor din viața mea” precum
în Roma,
de Alfonso Cuarón, câștigătorul Leului de Aur la Veneția, sau de ce
înseamnă atingerea fizică și intimitatea trupească, precum în filmul Adinei
Pintilie, Touch Me Not, câștigătorul Ursului
de Aur la Berlin, spectatorilor li se deschide, anul acesta, o ușă către
sufletele cineaștilor.
Cold War, al lui Pawel Pawlikowski este inspirat de viața părinților săi, în perioada Războiului
Rece, în Polonia, trăiesc o pasionantă poveste de dragoste, deși sunt doi
oameni de condiții sociale diferite, cu temperamente diametral opuse, aparent
nepotriviți, dar incapabili să renunțe unul la celălalt.
Pornind de la scrisorile unei prietene, în care
aceasta detalia experiența ei de a fi mamă de copii mici, regizoarea Zsófia Szilágyi construiește „un thriller
matrimonial”, după cum își numește chiar ea filmul de debut, One Day, în
care povestește o zi din viața unei femei care jonglează, într-o cursă contra-cronometru,
cu atribuțiile ei de mamă, femeie, femeie de carieră și soție. Filmul a câștigat premiul criticii FIPRESCI pentru cel mai bun film din secțiunea Semaine de la Critique.
La limita dintre ficțiune și film documentar se
plasează viața și creația de cineast a lui Jafar Panahi, a cărui a cărui
poveste personală ne atinge și ne cutremură prin tenacitate și curaj. Regizorul, scriitorul și documentaristul Jafar Panahi a fost
arestat în numeroase ocazii în țara sa din cauza poveștilor non-conformiste și
critice abordate în filmele sale. În 2010 autoritățile i-au interzis să mai
facă filme în Iran timp de 20 de ani, decizie pe care a încălcat-o cu hotărâre
și consecvență. În prezent este în al 8-lea an de interdicție, iar 3
Faces este al patrulea film realizat în aceste împrejurări. În 3 Faces, Panahi continuă să depună
mărturie despre vremurile pe care le trăiește prin carismatica actriță Behnaz
Jafari care, emoționată de povestea unei fete căreia familia îi interzice să
studieze la conservatorul din Teheran, îl cere ajutorul regizorului.
Un alt mărturisitor al
vremurilor sale este regizorul Serghei Loznița, care migrează cu ușurință de la
ficțiunea metaforă suprarealistă din O
creatură delicată (2017) la Donbass,
în care, în 13 capitole, autorul face portretul unei societăți afectate de ani
întregi de manipulări și propagandă. Căștigător al premiului pentru regie în
secțiunea Un Certain Regard, filmul
vorbește despre această regiune din estul Ucrainei unde au avut loc conflicte
între naționaliști ucraineni și susținători ai Republicii Populare Donețk, un
proto-stat susținut de Rusia.
În 2016 regizorul Ognjen Glavonic semna Depth
Two, un documentar despre o realitate cutremurătoare: între 1998 și
1999, pe timpul regimului lui Milosevic, mii de albanezi au fost omorâți
într-un exercițiu sadic de epurare etnică, apoi cadavrele au fost transportate
în secret din Kosovo în Serbia și abandonate în gropi comune. Acum, cu
mijloacele ficțiunii, Glavonic vorbește în The Load, lungmetrajul său de debut despre
un șofer de camion care se angajează să transporte ceva secret din Kosovo până
la Belgrad, pe timpul bombardamentelor NATO din 1999, punându-și astfel
problema unui „adevăr dureros care ne face să ne simțim culpabili: să ignori o
atrocitate de care ai cunoștință te face părtaș la ea”, după cum comentează Variety.
Născut din colaborarea și prietenia regizorului și scriitorului francez Guillaume Nicloux cu operatorul Raoul Coutard care semnează imaginea
primelor sale trei lungmetraje și care a petrecut 11 ani ca fotograf de război
în Vietnam, dezvoltând o adevărată pasiune pentru cultura și oamenii locului, Les Confins du monde spune povestea unui tânăr soldat francez însetat de răzbunare după ce și-a pierdut fratele. Filmat
chiar în nordul Vietnamului, în condiții dificile de temperatură și umezeală,
timp de șapte săptămâni, filmul a stârnit un și mai mare interes datorită faptului că se apleacă asupra
unei perioade rușinoase” a istoriei Franței pe care mulți ar dori-o uitată.
Mai aproape de prezent, într-o altă zonă de
„rușine”, Marta Bergman se apropie cu Seule à mon mariage de comunitatea
romă din România, pentru vorbi despre rolul și destinul femeii în acest
context. Protagonista este Alina Șerban,
tânăra actriță româncă de etnie romă, pe care regizoarea a văzut-o într-o piesă
de teatru și i-a oferit rolul pe loc. Bergman a realizat trei documentare pe
această temă, născute din prietenia sa cu Stephane Karo, care a devenit manager
al tarafului din Clejani și pe care l-a însoțit într-o documentare despre
muzica țigănească. Călătoria a generat primul ei documentar - Clejani (2005), după care au urmat încă
două, centrate tot pe personaje din cultura romă. Ultimul, Un jour mon prince viendra, povestea a trei fete în căutarea unor
soți occidentali, este cel care a lansat ideea scenariului acestui debut în ficțiune.
Clejaniul a rămas prezent în film, muzica este semnată de Vlaicu Golcea iar
vioara care se aude e mânuită de Caliu, unul dintre membrii marcanți ai
tarafului.
Adaptat după memoriile lui Ron Stallworth, filmul spune povestea un
polițist afro-american din Colorado care a reușit să se infiltreze în filiala
locală a Ku Klux Klan. Spike Lee reia aici tema rasismului, prezentă în multe
dintre filmele lui, de la tragicomedia Do
the Right Thing (1989), la biopic-ul Malcom
X (1992) sau la documentarul 4 Little
Girls (1997), toate multi premiate. În BlacKkKlansman, regizorul evită
derapaje didactice în favoarea unui thriller cu tușe de umor absurd „care parcă spune că o interpretare serioasă
a subiectului nu poate funcționa într-un prezent sufocat de nebunie
generalizată”, scrie publicația The
New Yorker. BlacKkKlansman, cel mai recent film semnat Spike Lee este câștigătorul
Marelui Premiu al Juriului.
Un loc special în acest amalgam de mărturii și realități îl ocupă Adina
Pintilie cu al său unic Touch Me Not,
debutul său în lungmetraj,
câștigător al Ursului de Aur și al
premiului pentru cel mai bun debut la Berlin, centrat pe trei personaje/persoane
Laura, Tomas şi Christian care pășesc într-o aventură terapeutică de combatere
a mecanismelor de autoapărare și înfruntare a tabuurilor privind propriul corp,
intimitatea și iubirea.
În 2010, 248 de nou născuți au fost abandonați în spitale din Rusia de mame
kirghize. Această statistică a fost punctul de plecare pentru filmul Ayka,
al regizorului kazah Sergey
Dvortsevoy cu actrița Samal Yeslyamova în rolul unei tinere din
Kirghiztan, refugiată ilegal în Rusia. Tot realitatea vârstei fragede a
împins-o și pe regizoarea libaneză Nadine
Labaki să caute, între copiii din
medii defavorizate, răspunsul la întrebarea: „Ești fericit că te-ai născut?”, îi întreba ea. 99% din ei
răspundeau – „Știi ceva, chiar nu sunt!
Nu eu am cerut să mă nasc.”, aflăm din The
Hollywood Reporter. Și, de aceea, eroul filmului Capharnaüm, un băiețel,
decide să își dea în judecată părinții pentru că l-au adus pe lume. Capharnaüm
a fost filmat în Beirut, timp de șase luni, iar regizoarea a folosit cu
precădere actori neprofesioniști. Delincvența juvenilă este un subiect familiar regizorului Jean-Bernard
Marlin iar Shéhérazade, filmul său de debut, pare o continuare a
mediu-metrajului La Fugue (Ursul de Aur la Berlin, 2013). Născut în Marsilia, Marlin
a studiat imaginea de film la ENS Louis Lumière, din Paris. Shéhérazade este născut dintr-un fapt divers citit într-un ziar:
iubirea dintre un proxenet și o
tânără prostituată, într-un cartier sărac al orașului său natal. Regizorul și-a
dorit de la bun început să filmeze în locații reale, cu interpreți
neprofesioniști care să fie cât mai apropiați de personajele care au inspirat
povestea. După o perioadă de documentare pe străzile Marsiliei, au urmat
scrierea scenariului și opt luni intense de casting în școli și centre sociale.
„Am văzut aproape toți tinerii din Marsilia, din toate cartierele”, povestea
regizorul într-un interviu la Cannes. Pe Dylan Robert, protagonistul, regizorul
l-a găsit printre tinerii proaspăt ieșiți din închisoare, iar Kenza Fortas,
actrița principală, a fost descoperită într-o tabără de romi. Regizorul a
rescris dialogurile împreună cu ei înainte de filmare, iar ce a ieșit este „o
mostră impecabilă de cinema-verité”, conform Cineuropa, o poveste dinamică și emoționantă. Iar la Cannes, realitatea
și ficțiunea și-au dat mâna, când cei doi actori amatori au pășit pe covorul
roșu, Dylan cu învoire de la centrul social unde era consemnat, iar Kenza cu
întreaga familie și toții prietenii săi.
Totuși,
dacă filmul a fost inventat de frații Lumiere, martori eficienți ai epocii lor,
totuși, fără dramul de vis al lui Melies, acesta nu ar fi devenit nicicând
artă. Așa că să deschidem și poarta ficțiunii cinematografice, prezentă în
festival cu neobișnuitul Gaspar Noé, chou
chou-ul festivalului, cum ar spune francezii. Aflat deja pentru a 7-a oară
la Cannes, regizorul care a scandalizat cu filmul său emblematic Irreversible, a revenit anul acesta în
Quinzaine des Réalisateurs cu Climax care a fost recompensat cu
premiul Art Cinema Award. Climax este un film care combină
atmosfera psihedelică din Enter the Void
cu lascivitatea erotică din Love,
într-o poveste care primește pe Variety
subtitlul „Muzicalul Fame se întâlnește
cu Marchizul de Sade”. Supranumit un western urban, Dogman se petrece într-o suburbie
italiană, undeva la intersecția dintre metropolă și sălbăticie, unde Marcello,
un simpatic frizer pentru câini, discret și apreciat de toată lumea, se
trezește într-o confruntare cu Simone, fost boxer, care terorizează cartierul.
Inspirat (da, și el!) dintr-o poveste reală, Dogman este cel mai
recent film al lui Matteo Garrone, câștigător a două mari premii la Cannes,
pentru Gomorra (2008) și Reality
(2012). „Un Buster Keaton actual, aproape
un actor de film mut”, după cum l-a numit chiar regizorul, pe protagonist, Marcello
Fonte, care lucra ca îngrijitor la un centru social când l-a întâlnit pe
Garrone și a primit rolul care i-a adus premiul de la Cannes și recunoaștere
internațională. Mult așteptatul The Man Who Killed Don Quixote, cea mai recentă premieră a lui
Terry Gilliam duce în cârcă toate controversele juridice generate de disputa
dintre regizor și producătorul său, Paolo Branco, dar care este, după cum spune Time Out: „o poveste plină de
inventivitate și anarhie care ne amintește de idealurile romantice în care
lumea e populată de visători care îndrăznesc să spargă tiparele” Așa o fi.
Deci, să lăsăm visătorii, dar și mărturisitorii, să pășească în scenă!
Programul complet al festivalului îl puteți găsi aici:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu